Mai nou experimentez terapia prin nervi. Adica desi ajung la cote paroxistice de nervozitate raman calma si merg in randul lumii ca si cum totul ar fi minunat. Drumul pana la serviciu a devenit pana acum si sunt de-abia a treia zi o adevarata cucerire de reduta.
Daca ar fi sa-mi declar pe fata dusmanii acestia sunt:
– cucoanele cu fundu cat casa care mai merg si cuplate doua cate doua ocupand lejer jumatate de culoar si mergand cu-o viteza putin peste statul pe loc. Tantiiii stai acasa sau mergi incolonata pe langa zid, nu te mai fixa ca vaca pe mijlocul drumului ca nu e cazul tau! Mai slabeste s-apoi te urca in autobuz ca nu platesti bilet pentru trei ci tot pentru unu! (eu nu fac discriminari de felul meu, dar… m-au disperat!)
– purtatorii neatenti de umbrele, adica de arme albe si cine a inventat baionetele astea lungi trebuia sa se gandeasca sa nu le vanda in Romania.
– pustii cu rucsacul in spate care nu se gandesc c-ar putea sa-l dea jos facand astfel mai mult loc… Mai mult decat atat, se foiesc in fel si chip dar nu suficient cat sa observe pe cine cum au lovit…
– aia de 2 metri care n-au nicio treaba cu oamenii sub 1.60. Stau ca boii, te imping, te calca, te lovesc cu cotul… dar esti prea mic ca sa simta… Si cu toate ca ajung sa se tina si de tavan ocupa manerele alea care atarna, ca deh… romanul nu s-a mai civilizat decat prea putin de pe vremea celebrului stramos: maimuta.
– lesinatii, adica aia de merg ca dupa mort. Bah si sunt o gramada! Ma dispera nu alta, insa am o vaga impresie ca eu voi ajunge in categoria asta din urma… cum sunt prea „de treaba” ca sa nu-mi descarc nervii o sa ajung sa-i inhib. O sa ma resemnez si atat.
Ma duc sa-mi iau o cafea.