Duminica e sărbătoare. Alerg

Era o vreme când mă consideram alergătoare doar când mă raportam la cei care alergau mai puțin ca mine sau nu făceau sport deloc, la  comparația cu restul ajungeam în zona gri dintre aspirație și realitate. Când abia strângi o sută de kilometri într-o lună, termenii de atlet sau alergător te pun cumva la punct.
A trebuit să vină pandemia cu lipsa concursurilor și explicit a motivației externe, să treacă perioada lipsită de timp și privată de somn a mămiciei când negociezi cu cei din casă și cu tine însăți fiecare ieșire, ca să ajung la concluzia că dincolo de stimuli sau constrângeri, sunt o alergătoare (montană) prin ceea ce simt, prin ce îmi doresc să văd când alerg și, nu în ultimă măsură, prin ceea ce pot.

Și pentru că uneori surprind anumite priviri nedumerite în timp ce alerg „singură de nebună prin pădure”, iată povestea unei duminici cu toate ale ei. Text preluat de pe pagina de fb a blogului, că de, acolo s-a lăsat cu inspirație și-n loc de trei cuvinte lângă un video am scris un „roman”.


La 7 fără ceva eram trezită deja de matinala M.
“Știu că vrei cutare, dar lasă-mă măcar să îmi beau cafeaua! E duminică…”
Începe joaca. Îmi îngrijesc plantele de pe balcon, fac plajă, citesc, sorb cafea fără zahăr.
E soare și savurez vara brașoveană care se termină în… 3, 2, 1 săptămâni.
Pe fundal, cântece și urlete și bocănituri de tot felul. „Șșșș! vecinii poate mai dorm…”
Se face 10 și sunt deja obosită.
Mă apuc de curățenie. E musai.
La 13 vine A. Mâncăm. Încerc să nu mă satur. A. o pune la nani pe M.
Plec la alergat… cu burta plină. N-are a face! mamele fac sport când dorm copiii. Unele.
Urc bine, mă strecor printre oameni, ajung repede în zonele unde sunt eu cu pădurea… și cu cei care simt la fel.
Mă opresc pentru o poză prin zona unde data trecută am auzit ursul.
Să fac un selfie? Nu prea îmi iese privitul în cameră… Hai un slow motion în alergare, genul meu de selfie.

Continui să alerg cu zvâc, să ignor mental pantele (când o fac ca să mă distrez, îmi și iese 😀 ), nici nu reușesc să văd ce viteză am (miopia?!?), e suficient că zbor peste rădăcini, că tot corpul e antrenat în mișcare, că lungimea pasului îmi compensează înălțimea; ce să mai, zilele bune se cunosc după ce ai plecat de acasă. Trebuie să pleci ca să afli.
Răcădău – Iepure – Șaua Tâmpei – Poiana lui Stechil – La Băncuță. 8km.
Urmează returul fix invers.
În minte, se începe o comparație între Lolita, cartea și Lolita, ecranizarea alb-negru din ’62 (Scheiße! am ațipit la ambele și nu de plictiseală…)
Din Poiana lui Stechil coborârea devine voit mai intensă, hai să trag un pic mai mult! și las deoparte orice preocupare (pretins) intelectuală. Animalul din mine alege vanitatea și vânează fiecare obstacol.
Picioarele croșetează firul potecii cu o așa viteză că mi-ar trebui niște metri să mă opresc, da’ mai bine nu!, alung scenariul căderii, respirația îmi e suspect de calmă, doar brațele și umerii simt că muncesc (sau încă am febră musculară din Făgăraș?!?). În rest, sunt ochi, (ochelari) și potecă.
Corpul uman e atât de nefolosit de cei mai mulți dintre noi.
Intru în ceva transă. Ignor căldura din asfaltul ultimelor sute de metri, dar nu și corcodușele fierte de soare pe care nu le vreau strivite sub tălpi. Atât de multe corcodușe pe străzi, nu vreți să vă imaginați!
Sunt la duș. Am lipsit două ore de acasă din care minute bune am fost una cu pădurea…
M. s-a trezit, comutatorul trece pe modul viață de familie.

Așa, cu Lolita, am ajuns repede la concluzia că mai bine văd și ecranizarea din anii 90 înainte să mă pronunț. Pentru mine, mai mereu cartea a câștigat în detrimentul filmului.

2 Comentarii

  • Foarte frumos video-ul selfie. Bravo!
    Asa este, trebuie plecat de acasa ca sa ne amintim zilele. In special vara. In special vara asta ciudata. Asta facem si noi, iesim afara pe unde putem, cu disperare. Umplem facebook-ul cu poze si astfel ii facem si pe altii sa iasa afara. Apoi si ei se bucura si pun poze, si tot asa. Peste ani ne vom aminti din vara asta numai ce am vazut afara, pe poteci, pe lacuri, pe oriunde. Ieri am iesit cu Andrei cu kayak-ul, 25 de kilometri pe McRae lake. Azi mergem pe poteci la mount Nemo si maine iar la vasle la Awenda pe Huron lake. Aveti grija de voi si hai pe afara 🙂

    • Adevărul e că ne urnim mai cu sârg când există amenințarea restricțiilor, când ne amintim de perioada fără ieșit din casă. Voi pe de altă parte, aveți multă sălbăticie pe-acolo, Canada-i mare, timp și bani să fie. Și potecă/drum, desigur, că-mi amintesc eu că nu puteai răzbate chiar pe oriunde 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.