Azi am trecut ultima data pe Podul Unirii. Am incetat de ceva vreme sa ma mai opresc pe pod. Am simtit ca se naste un gol prea mare in mine dac-o fac. Nici azi nu m-am oprit. M-a cuprins o nostalgie imensa, a unui dor ce nici nu s-a nascut inca.
Apa a fost tulbure ca de obicei.
Pescarusii zburasera altundeva.
Cateva ratze rataceau tacute cu ciocul ascuns la spate sub imbinarea aripilor.
Iarba parea sa simta ceva inviorare de primavara.
Din loc in loc tufisurile prinsesera muguri.
Vreme posaca, vantisor obraznic si sirenele salvarilor.
Pasii mei neschimbati.