În perioada asta sunt doar mamă. Nu mai am timp de mine sau de plăcerile mele, nici măcar de metehnele mele. Și după cum se vede pe blog, nici de scris. Și nu doar timpul îmi lipsește ci și starea interioară, eul meu e înlocuit hormonal de rolul meu: grija copilei.
Nu-mi place cum trec zilele, atât de neînsemnat și la fel. Îmi ia timp să îmi dau seama ce zi e azi: joi, vineri? Iar orele nu mai zic, abia se luminează că parcă se și întunecă. Am încetat să îmi mai propun să fac una și alta, orice plan aduce inevitabil frustrare. Am încetat să-mi mai fac planuri pentru „timpul liber”, adică somnul ei, viața curge după cum dictează prioritățile fiziologice, cheful, oboseala.
Mi-ar fi mai ușor dacă aș fi altfel, mai mamă de profesie, dar în același timp nu îmi doresc să fiu în altă parte.
N-o să pun poze cu ea pe blog și nici postări cu tentă maternală nu vor fi. Nu știu despre ce voi mai scrie având în vedere că drumețiile vor reîncepe abia la primăvară, iar timp de picat pe gânduri sau de evadat printre rânduri… nu există. Însă am nevoie să mai scriu, iar blogul va fi, ca și până acum, al meu, nu de familie sau de mamă.
E normal să fie așa. Încearcă să discuți cu stările tale, cu energiile tale care duc spre frustrare. Energiile și aura ta se propagă și se răsfrâng și asupra copilei. Știm mult, foarte mult, dar în același timp încă nu destul despre ravagiile pe care mentalul nostru le face în viața noastră și a celor apropiați. Din ce se știe la momentul actual, omenirii i-au trebuit ceva mii de ani să conștientizeze cu adevărat ce forță zace în fiecare individ și cu ce câmp și potențial energetic venim pe lume. Ți-ai dorit copilul, ți-ai imaginat ce va urma după nașterea lui …. bucură-te de fiecare clipă, chiar dacă oboseala doare. Nu sunt glume, e pe bune, deși pare abstract. Majoritatea oamenilor trăiesc în durere și cu traume ascunse tocmai pentru că acestea se formează în mediul energetic în care cresc. Citește, când ai timp și chef, materialul scris despre blocaje. Îmi spunea un prieten de curând că el tot ce știe e doar că un copil are nevoie de iubire. Restul nu contează. Eu zic că nu e îndeajuns, mai ales că nah … fiecare înțelege iubirea în alt fel și deși nu dau termenului o tentă relativă, ea totuși există. Copilul din pântec și cel născut are nevoie de iubire, da …. dar iubirea este un fenomen complex și neîntrerupt de gânduri deviante …. Am auzit și am privit vara asta în ochi o mamă care din pricina oboselii și a neputinței a spus cu toată sinceritatea: ”mă uit la ei și pe cuvântul meu dacă nu îmi vine să îi urc în mașină, să mergem undeva, în pustiu, și să-i las acolo”. Și îi venea să plângă. O mamă iubitoare …. de felul ei, care își sacrifică tot pentru cei doi copii, dar a pierdut controlul de prea mult timp. Nu voi uita niciodată ochii care m-au privit și mi-au spus niște cuvinte grele ….. și probabil multe mame au trecut prin astfel de momente. Doar că, vezi tu, totul se asimilează, se cumulează și se transmite energetic. Cu drag, A.
Anka, m-ai pus pe gânduri…
E una din marile mele temeri, să nu încarc copilul cu gândurile mele negative, cu vorbele aruncate aiurea… dar oboseala e atât de malefică 🙁
Eu am ajuns să apreciez zilele alea care treceau fără să ştiu data sau ora curentă. Nu-ţi face griji referitor la subiectele despre care să scrii. Vei avea parte de o grămadă de trăiri care se vor vrea povestite. 🙂
La mulţi ani!
Și eu le-aș aprecia – aste zile și ore – dacă n-ar avea fundal sonor din plânsete intraductibile, dacă n-ar fi atât de impredictibile…
Cine știe? peste ani poate o să afirm că acum e fericirea 🙂
Ce scriam pe vremuri nu prea era de trebuință nimănui, nu povesteam ceva concret, blogul era anonim, libertate nene! probabil o să mă întorc la „mine” și la scrisul terapeutic, la scrisul ca exercițiu, la nevoia de a abstractiza banalitatea cotidiană… Vedem.
Mulțumesc de mesaj, la mulți ani!
micuta creste si va vrea sa citeasca despre o mama nejertfitoare – despre una fireasca care cu o mana isi piaptana parul ei si cu cealalta ii piaptana parul copilei – nu lasa copii sa-ti amuteasca eul ci fie ca ei sa te implineasca !astfel ei vor fi mandrii de parintii lor all the time!
La multi ani!
Laura, la mulți ani!
Ai intuit într-un fel dilema mea: nu vreau și nu par să fiu genul de femeie care renunță la ea pentru copil, dar pe de altă parte mă simt cumva vinovată că nu sunt o mamă foarte dedicată (deși, culmea, doar asta fac, stau cu fetița acasă 24 din 24, dar și grija asta poate fi de mai multe feluri).
Sunt însă adepta ideii că un copil are nevoie de un părinte echilibrat emoțional, nicidecum frustrat. Știu ce am de făcut, dar nu e așa de simplu, nu în aceste prime luni…
Puiul te-a ales sa-i fii mama, aici si acum esti mama si are nevoie de tine asa cum esti, MAMA
Așa e Elvira, eu am ales să fiu mamă, iar Miruna a făcut cea mai bună alegere (deși nu prea avea încotro), sunt sigură de asta 🙂
Primele luni sunt însă destul de grele și pentru mine și pentru ea, lunile în care adevărata legătură mamă-fiică se conturează până la urmă.
Felicitări pentru darul de a fi mamă! Sunt convins că fiica d-stră va fi cel putin așa de isteață precum mămica ei. LA MULȚI ANI!
Mulțumesc frumos, la mulți ani!
Mai, eu sunt cel mai putin in masura sa comentez pe subiectul asta, dar hai ca-mi las si eu doi centi pe tema.. 🙂
Pe blog esti tu, impreuna cu interesele si inclinatiile tale. Faptul ca ai un copil in viata inseamna ca de acuma esti blogger-mamica, dupa cum inainte erai blogger-calator sau cum vrei sa-i zici. Iar faptul ca ai blog poate fi pentru tine un *outlet*, o chestie unde-ti mai zici oful, sau povestesti despre copil, sau orice altceva gasesti de cuviinta pe tema.
Cat despre partea cu oboseala .. e foarte normal sa te simti asa. Prietena a avut grija de doi pui de pisica timp de o luna, pui care nu deschisesera ochii si trebuiau hraniti din 4 in 4 ore cu biberonul. Dupa o luna de carat puii la munca si toate cele, eram si eu si ea rupti, mental. Presupun ca un pui de om este infinit mai dificil de .. hm, gestionat. Insa tocmai chestia asta te obliga sa ai grija si de tine pe cat poti, nu stiu, sa lasi copilul o zi in grija unui bunic (sau alta persoana), si sa-ti vezi de ale tale, sa te deconectezi, ca altfel prea te apasa. Sa vezi un film, sau doua, sa dormi o noapte fara griji, chestii de baza. Si, vorba unei comentatoare dinsus, daca tu te simti bine, ai o alta energie in interactiunea cu copilul.
Dar ma opresc aici. Felicitari pentru o sarcina reusita, scuze, n-am mai intrat de ceva vreme la tine 🙂
Hei, Alex, mulțumesc de vizită! Ai fi bun de tată, ai intuit corect niște chestii 😛
Cu blogul. Eu îl consider tot „blog personal”. Deși am povestit mai mult plimbările, nu mă consider un blogger călător, ci mai degrabă un colecționar de amintiri. Și era și un loc de povestit ofurile, mai ales când era anonim… Și aș putea relua în direcția asta pentru că rudele sunt mai ocupate cu facebook-ul, iar blogurile se citesc mai greu 😀
Dacă n-am scris o duzină de articole despre sarcină, n-am s-o fac nici despre maternitate, nu-mi stă în fire să devin expertă doar pentru că am aceste experiențe.
Cu maternitatea. Oboseala e dificil de suportat, gestionat, și nu cea fizică, cât cea psihică. Mai e și fizică uneori, plimbatul copilului în brațe prin casă când plânge dă niște dureri de spate… Sau alăptatul, care a fost cel puțin în prima lună o provocare.
Filmele m-au „salvat” să știi, în fiecare seară avem program și e momentul când îmi propun să uit greutățile zilei și să mă relaxez… chiar dacă fetița doarme pe mine sau tocmai pentru că doarme.
Că ăsta e cuvântul fericirii: somnul.
Fiti fericiti, voi, familie temerara! Fii sigura ca nu faci mai putin decat alta mama si nici nu exagerezi fata de altele. Voi aveti ritmul vostru, e firesc. Sunteti unici si in povestea voastra doar voi contati.
Eu zambesc gandului si imaginii voastre din mintea mea, din inima mea, cu tine leganand-o pe Miruna. Ca sa nu mai planga, ca sa doarma, ca sa stie ca-i esti acolo, orice ar fi. Faci exact ce trebuie. Si nu e ceva reflex, e un alt talent al tau pe care il vei intelege ( ca si mine) mai incolo, cand domnisoara va avea „crize” de personalitate!
Pana una-alta, sa aveti un an cu liniste si sanatate, cu dorinte bine conturate si implinite.
Mulțumesc Irina de încurajări. Într-adevăr, trebuie să mă concentrez pe ritmul propriu, să mă relaxez mai mult și să iau fiecare etapă așa cum vine. Și să prețuiesc momentele acestea chiar și atunci când oboseala și lipsa răbdării mă încearcă…
Un an frumos și ție, să ne citim cu bine!
Claudia dragă, bucură-te de orice moment din viaţa Mirunei! Eu mi-am crescut copilul cu cartea în mână, pentru că părinţii erau departe şi nu avea cine să-mi spună una, alta, nu spun că era bine dar nu aveam alte surse, prietenii nu aveau copii, telefoane mobile nu erau şi atunci cartea Mama şi copilul m-a ajutat enorm. Da, în primele luni şi eu parcă nu făceam nimic deşi tot timpul eram lângă el, dar orice zâmbet, orice mişcare de mânuţă, orice privire îndreptată spre mine mă făcea să plutesc.Ce mult mi-a plăcut când a început să stea în funduleţ, când a început să gângurească, în fiecare seară îi citeam poveşti, ziua îi cântam. O să treacă aceste prime luni şi apoi o să începi să-i prepari sucuri de fructe si legume, o să-i pregăteşti mâncărica, ce fumos o să fie! La noi a fost frumos până a împlinit 7 luni, atunci nu ştiu ce s-a întâmplat, ca nu a mai luat în greutate niciun gram până la vârsta de 1 an. Nici acum nu este un mare mâncăcios dar a trecut, a crescut frumos. Cu aceste momente nu o să te mai întâlneşti, deşi ti-ai dori, o să crească şi vei avea alte etape de parcurs, aşa că bucuraţi-vă de orice moment din viaţa ei, spune-i poveşti, cântă-i ceva, fă-i fotografii, peste ani îţi vor umple sufletul de bucurie, povesteşte-i cum este la munte, cât de bine te simţeai după o alergare. Vor trece şi aceste luni de iarnă, ea va creşte şi veţi ieşi la plimbare, ce frumos va fi! Sănătate maximă vă doresc!
Mariana Nedelea
Mulţumesc frumos!
Mariana
Mariana, n-am apucat să îți răspund ieri, doar să corectez, dar am recitit comentariul tău de trei ori… mi-a inspirat așa o stare de bine 🙂
Abia aștept vremurile în care comunicarea dintre mine și ea să fie reciprocă, nu musai să vorbească, dar să pot să mă joc cu ea, să-i citesc după cum zici și tu. Întotdeauna mi-au plăcut copiii un pic mai mari, bebelușii nu au fost o atracție (și nici acum nu mă atrag peste poate, excepție făcând Miruna desigur, însă e drept că acum înțeleg ceva mai mult lumea lor și nu mă mai „sperie” atât de tare).
Mulțumesc mult pentru încurajările și suportul din ultimele luni, aștept cu drag să ne întâlnim pe poteci cândva!
Zile frumoase și multă sănătate!
Bună Claudia,
Mulţumesc încă o data! Mă bucur că mesajul meu ţi-a transmis o stare de bine, acesta a fost şi scopul, l-am scris din inimă! Îi doresc Mirunei o viaţă frumoasă iar vouă, o viaţă plină de iubire! Am devenit un pic nostalgică :P, atât i-am cântat, povestit si dansat copilului că s-a făcut actor 😛 şi acum povestim, cântam şi dansăm, dar pe alte ritmuri:). Mâine mergem la Bucureşti, are examen cu public, abia aştept să-l văd! Când era mic, în fiecare seară mergeam lângă pătuţ şi incepeam poveştile, prima poveste era ,,Fata moşului si fata babei”, intr-o seară (n-am să uit acel moment cât am să trăiesc), m-am aşezat lângă pătuţ şi nu am zis nimic, iar el s-a ridicat un pic, s-a uitat la mine şi mi-a zis ,,baba?”, cum să uit aşa ceva??? ştia cu ce poveste încep!
Vă doresc cât mai multe momente frumoase, priveşte partea plină a paharului (eu sunt optimistă)!
p.s. referitor la poteci, cu siguranţă ne vom întâlni!
Mariana
Mult succes tânărului actor! Tare drăgălașă amintirea ta 🙂
Mulţumesc pentru urări! 6 ore de Shakespeare, atât a durat examenul, ne-a ajuns ieri! Eu şi soţul am plecat la 6 dimineaţa din Piteşti pentru că trebuia să ajungem la cămin pe la ora 9, la 12 a inceput examenul si s-a terminat la orele 18, în prima pauză,l-am auzit pe George Ivaşcu spunând că a murit Ion Besoiu 🙁 , s-a scuzat omul că trebuie să plece, cum de altfel au mai plecat câţiva actori care veniseră să-i vadă pe tinerii masteranzi. 6 ore de Îmblânzirea Scorpiei şi Richard al III-lea, asta am făcut ieri la Bucureşti pe lângă înotatul prin nămeţi. Tare urât arată capitala ţării, niciun trotuar curăţat, aglomeraţie mare la metrou, mers pe potecuţă făcută de oameni pe toate trotuarele umblate (maşina a trebuit să o lăsăm în parcare la Metro, pentru că ştiam că nu o să avem loc de parcare), pe la orele 20 am ajuns acasă. Uite aşa am mai adăugat o amintire în jurnalul familiei 🙂
Scuze dacă am deranjat cu mica mea povestire, ştiu că nu-şi are rostul aici, dar copilul trebuie susţinut (în cazul nostru, acest eveniment important nu trebuia ratat, ştii am eu o vorbă: ,,cu ziua aceasta nu ne mai întâlnim”).
Zile frumoase şi sănătate maximă!
Mariana
Ce bine-mi pare că ai scris! Vă felicit ca părinți că v-ați făcut timp pentru un examen de master, e drept, teatral. Câți părinți fac asta? Nu prea mulți… Sper să fiu și eu genul ăsta de părinte, care și acționează, nu doar așteaptă vizite și telefoane.
Cât despre București, no comment. Nici pe la Brașov nu-i curățată zăpada de pe trotuare și din parcări, doar că nu e așa de aglomerat. Din fericire eu scot fata în sistem afară (oricum, la pieptul meu îi e cel mai bine) și nu în căruciorul pe care nu prea aș avea pe unde să îl strecor cu toate patru roțile 😀 Motiv pentru care încă nu am luat cărucior.
Bună Claudia,
Păi unde se simte copilul cel mai bine? În braţele mamei! 10 săptămâni spui că au trecut, înseamnă ca atunci când o asezi pe micuţa Miruna pe burtică îşi ţine capul. Cred că acum este mai atentă şi mai receptivă cu ce se-ntâmplă în jurul ei, acum trebuie să poată ţine jucăriile bine în mânuţă. Ce drăgălaşă poate fi ( îmi imaginez ) ! Ce momente frumoase poţi petrece ( îmi imaginez ) ! Referitor la examenul lui Andrei, îţi pot spune că nu am lipsit (nici eu, nici soţul) de la niciun eveniment important din viaţa lui. Am fost prezenţi la toate serbările de la grădiniţă si din şcoală, am participat la momentul primirii diplomei de absolvire a liceului , am fost prezenţi la toate examenele de licenţă. Am fost foarte des la Craiova, pe parcursul celor 3 ani de facultate. Am fost prezenţi la toate examenele cu pubilc, am fost la toate spectacolele lui, pe unele l-am văzut de 7 ori, pe altele de 3 ori.O să fim prezenţi la toate evenimentele şi examenele (cele cu public), să-l susţinem, să ştie că suntem acolo, să schimbăm impresii după, să ne spunem părerile unii altora.
Scuze sunt cam vorbăreaţă
Vă doresc zile frumoase pline de iubire şi fericire!
Mariana
Felicitari Claudia si cele mai bune urari pentru tine si pt fetita ta ! Baiatul meu are acum 11 ani, mergem impreuna pe munte dintotdeauna si la schi dinainte de trei ani. Primele 6 luni cu el mi s-au parut cele mai grele, a trebuit sa-mi schimb complet toate obiceiurile de dinainte si sa fiu la dispozitie non-stop. Pana la trei ani a fost iar greu pentru ca pe masura ce incepe sa mearga trebuie sa descopere, sa se catere, sa cerceteze. Si trebuie sa fii mereu in alerta gata sa-l feresti de biblioteca care se prabuseste, de sertarul care vine peste el, rotitele masinutii pe care vrea sa le inghita etc. Apoi intre 3 si 7 ani, de cate ori am ramas cu el cu febra, am chemat salvarea la miez de noapte, internat in spital cu insuficienta respiratorie in urma unei raceli puternice … Dupa asta devine tot mai rezistent si mai independent. Intotdeauna insa vei avea o grija ca parinte, de asta nu vei scapa toata viata. Dar e un privilegiu si o minune care trebuie pretuita la intreaga valoare, nu toti au norocul acesta !
Uite asta cu „sa fiu la dispozitie non-stop” a fost o piatră de încercare pentru mine. Spun a fost pentru că am depășit momentul, să prelungesc adaptarea ar fi devenit agonie și chiar nu e cazul, nu va rămâne bebeluș pentru totdeauna, va crește și treptat o să putem face și alte lucruri împreună, nu doar hrănit și schimbat scutece.
Mulțumesc mult pentru mesaj, sănătate multă și cât mai multe experiențe frumoase cu puștiul!
Ah, nici eu nu sunt facuta sa fiu 100% mama.papa+caca+curat+cumparaturi nu ma implinesc: de pe la 2 luni am intrat intr un ritm ce mi-a adus si hobby urile. Poate ca am resimtit dur faptul ca tati era in delegatii toata saptamana …. poate ca sunt mai batrana-la 20 ani nu as fi avut dileme din astea😀
Nici nu e sănătos să fii mamă 100%, în definitiv copilului trebuie să îi oferi și altceva pe lângă masă și casă și nu poți face asta dacă nu ai propriile tale preocupări, dacă nu îi oferi exemplul personal.
Cu tristețe mă gândesc la câteva mame pe care le știu și care mi-au tot spus și îmi tot spun că maternitatea le-a împlinit, că e marea realizare a vieții lor și le cred, dar în același timp nu pot să nu iau în calcul faptul că viața lor e casa și gospodăria și atât. În atare condiții, copilul devine singura mare realizare…
Un an 2017 mai Bun! Si felicitari pentru Miruna din casa!
Ca mama de copila de 9 aproape, iti zic ca toate trec. Inspira, bucura-te de fiecare zi, chiar si de alea proaste. Toate trec😀
Asta așa e, chiar trec toate, și ani și oameni și fapte… Azi se fac zece săptămâni deja. Se pare că rezist 😀
Draga Claudia, intamplator am dat peste blogul tau acum cateva minute in urma, am citit doar in trecere o postare a ta cu calatoria prin Canada si aceasta ca si Mama. Te felicit pentru tot ce ai invatat probabil din familie, din saracie din scoala etc. Am inteles ca ai terminat facultatea in plus esti o persoana inteligenta. Nu stiu cat de multi prieteni ai dar vad ca foarte multi se aliniaza sa comenteze subiectele tale. Probabil, cei mai multi sunt de caracter cu mesaje de bun gust.
Asa se face ca tehnologia de ultima ora e tentanta si ni se pare ca ne usureaza munca si devenim mai intelepti. Adevarul insa este altul. Daca stam sa calculam cat timp cheltuim citind si scriind ca raspuns la atatia (prieteni ???) vom constata ca depasim orele de serviciu (8 ore) pe langa aceasta gandurile, ideile, si sfaturile tuturor ne introduc din foc in apa si invers. Mai trebuie sa fii si Mama si Sotie si toate treburile casei; INTREBARE: Credem noi ca suntem de fier ca sa reziste sistemul nostru la toate astea? In viata am invatat un lucru care m-a costat si am invatat ca nu toate lucrurile chiar bune fiind oferite din partea cuiva iti vor fi bine venite, ele pot provoca neplaceri grave. Impreuna cu fetita si sotul tau veti fi sanatosi, impliniti si plini de bucurie folosind timpul vorbind cu micuta voastra asa cum vorbesti tu cu sotul. Copilul nu este un obiect care nu stie. Toate cuvintele frumoase, toate gesturile placute, tot ce va doriti de la scumpa voastra sa fie cand va fi mare, aratati-le de acum iar mai tarziu veti culege roadele.
Imi cer scuze pentru ca am luat asa mult timp, sper din toata inima sa fie de un real folos ce am scris. Va doresc multa sanatate, putere si intelepciune ca sa puteti creste ce aveti mai scump pentru ca bucuria sa fie deplina. Dave
Bună Dave, mulțumesc de comentariu, am reflectat cu atenție la observațiile de bun gust, ca să citez, astfel că nu s-a risipit nici timpul tău de scris și nici al meu de citit și nici acesta de răspuns.
Cu blogul meu treaba stă așa: scriu când am timp, chef, inspirație, iar răspunsul la comentarii e la fel. Nu e un job și chiar dacă orele adunate aici sunt multe multe în ultimii opt ani și ceva, nu-mi pare rău pentru ele. Să-ți spun și de ce. Unele articole sunt de ajutor și pentru alții, altele sunt doar forma mea de autoterapie, un instrument de a mă ține minte și îndrepta când e cazul. Ca să nu mai spun de calitatea de jurnal, multe detalii se uită și e fain să ți le poți reaminti (chiar dacă nu e genul ăla siropos sau secretos, e un jurnal al multor momente importante).
Prietenii… păi chiar am mulți. Nu am avut mereu, dar de niște ani frumoși încoace am. Cei apropiați nu comentează prea des pe blog, cu ei prefer discuțiile față în față sau pe chat-uri private, desigur. Pe blog e însă o comunitate formată în timp, cititori fideli, oameni pe care, de pildă, nu i-a dat peste cap articolul meu cu plecarea din Canada căci ei știau cine sunt și cum sunt din toate celelalte articole scrise acolo.
Și ajungând la acest subiect, într-adevăr e multă energie negativă uneori pe internet și îmi pare rău să spun că de atâția ani de când am blogul, cel mai negativ moment a fost dat de reacția acelor români din Canada care nu pot înțelege că există și oameni ca mine 🙁
Mi-e bine acasă deși e o țară fierbinte în felul ei, însă e destul de autentică pentru a-mi crește fetița așa cum vreau eu 🙂
Toate cele bune!
Cu drag, Claudia
Si eu sunt tatic de putin timp. Exact cu aceleasi trairi interioare ma confrunt si eu, dar cand il vad pe micut ca este fericit imi dau seama ca scopul vietii mele este altul si imediat mi se umple toate golurile care le simteam inainte. Si eu iubesc calatoria si pana acuma era pentru mine „lucrul acela ” care ma facea sa simt ca viata mea are un rost si ca existenta mea nu este „degeaba” , dar acuma vad putin diferit lucrurile…
Tocmai asta e chestia la mine, că nu văd diferit lucrurile și abia aștept să mai crească cea mică pentru a relua ce-mi place alături de ea. Evident că în funcție și de plăcerile și de puterile ei.