Nu ştiu dacă e un semn de maturitate emoţională sau de bătrâneţe prematură faptul că mi-e tot mai greu să-mi deschid sufletul.
Unde e Claudia care din două vorbe îţi mărturisea de la doruri la disperări sau extaz, cu încrederea nebună că oamenii judecă din lipsă de adevăr şi că în înăuntrul fiecărui om e un suflet nemărturisit pe de-a întregul?
Unde e Claudia care sub semnul naivităţii şi curajului negândit ar fi mutat munţi bătând la orice uşă, oricât de inaccesibilă i-ar fi părut?
Claudia aceea e în mine, e cuminte, e tot mai disciplinată şi mai supusă. E ca un elev de 9-10, mulţumirea oricărui profesor, dar care dispare în negura vremurilor înlocuit de oricare altul la fel din următoarea generaţie.
Claudia la care tânjesc eu e copilul cu viaţă în el, cu svâc şi nebunie, capabil de 10, capabil de 4, asumându-şi cu lacrimi înfrângerile şi bucuriile deopotrivă, uimind prin potenţial, frustrând prin delăsarea boemă, iradiind în jur cu melancolie sau entuziasm, cu energie chiar şi când resursele îi sunt demult consumate.
Claudia pe care o şţiu eu empatizează, simte, trăieşte, are doruri, obsesii, poartă amprenta intensului şi instinctul celui ce-şi supravieţuişte propriilor experimente.
Unde e femeia încă nefemeie ce se prefăcea în copilă pentru a lăsa oamenii să coboare zidul auto-protectiv şi să i se dezvăluie plini de neîncredere sau de intense doruri, unde e copila care intuia ce e femeiesc şi lăsa deoparte instinctele pentru a nu fi una cu semenele ei, unde e, şi întrebarea are răspuns căci o văd cum stă şi se uită la rândurile acestea şi cum nici un gol nu se mai cască, totul e complet, de ajuns, şi totuşi, ultima rămăşiţă din aceea Claudia e vie şi pregătită să se elibereze de va fi doar puţin scăpată din hăţuri.
Îmi amintesc de mine, mă uit la mine şi n-am decât o întrebare: de ce naiba ai crescut?!!
…
Apoi, mă calmez şi-mi spun, tu încă mai crezi în toate aceste lucruri care te fac să fii aşa cum eşti, tu nu te-ai schimbat, doar că nu te simţi în largul tău dacă e prea multă linişte, calm şi evident, o viaţă lipsită de complicaţii. Ba chiar, în mod fericit am impresia, că n-ai crescut deloc.
p.s. Şi iată-mă că scriu pe blog chestiuni oarecum personale (proprii în definitiv multora dintre noi) cu lejeritatea omului ce încă mai poate face lucrul ăsta (în completarea subtitlului, îmi cunosc atât de bine slăbiciunile încât le știe toată lumea, dar îmi folosesc cu adevărat, doar mie).
Oare viata ne invinge pe toti?
@Geoger: atata timp cat ne mai intrebam „de ce”, suntem departe de-a fi infranti. Cateodata luam doar o pauza de la lupta sau pur si simplu, facem alegeri diferite fata de cele asteptate. Atata vreme cat suntem impacati cu aceste alegeri suntem pe drumul cel bun, important e ca atunci cand impacarea dispare sa nu cotinuam de dragul inertiei. De-abia atunci viata ne infrange cu proprii noastre „arme” si nici nu ne spune…
„De ce naiba ai crescut?”
Ai vrea cumva sa dai timpul inapoi? Cand ne apuca dorul de copilarie, de fapt tanjim dupa niste stari, nu dupa o varsta.
Frumusetea varstei o traim acum, fara deliciile copilariei, fara experienta batranetii, dat anii nostri sunt frumosi.
Iar copilul nu dispare niciodata din noi, doar ca unii, marlani de-a dreptul, ii pun calus in gura.
@Dunia: nu, n-as vrea sa dau timpul inapoi, as face probabil aceleasi alegeri cu mici „retusuri”.
M-as lua pe mine inapoi… cu toate greselile si naivitatile care imi marcheaza inca prezentul, dar care imi amintesc de un om mult mai curajos ca cel de azi.
Recunosc totusi ca in ultimii doi trei ani am trait cei mai frumosi ani, dar nu neaparat si cei mai intensi… si ihh! sunt atat de om si nu ma pot multumi doar cu ce am…