Puţine lucruri sunt cu adevărat liniştitoare pe lumea asta.
Aseară am descoperit unul.
Se făcea că stam pe marginea unui lac nesfârşit, şi era lac nu ocean, căci valurile erau incredibil de fine şi nu muşcau din nisipul vreunei plaje, ci se ascundeau printre tulpini înalte şi frunze rotunde lângă mine, pe mal, un mal spre care nu exista urmă de drum ci doar iarbă-pădure, nici nu mă întrebam cum ajunsesem acolo şi nici nu-mi păsa cât voi mai sta astfel…
Se făcea că lumea întreagă atârna captivă într-un glob uriaş deasupra-mi şi nu-mi era teamă că s-ar putea vreodată prăbuşi peste mine şi peste apele nesfârşite…
Am vrut să închid această imagine în mine şi am reuşit căci azi de dimineaţă îmi aminteam muzica. Stângace, dar muzică. Ca o apă.
Curgea graţios din degetele puternice ale unui bărbat peste clapele pianului…
Din degetele tale…
E chiar o imagine de vis. O utopie pe care ne-o dorim toti.
Nu stiu cum visezi, dar stii sa-ti povestesti frumos visele.
@Shaman: imaginea e de vis, dar inspiratia?!?
@Geocer: pianul e real, muzica si ea, el… mai ales el…
Ma refeream la imaginea de ansamblu pe care ti-o creaza ceea ce ai scris. 🙂
Frumos pastelul dat de imaginaţia ta.
Poate muzica unui rau revarsandu-se in lac. Poate degetele tale impletindu-se cu ale lui…
Frumos sentiment 🙂