De ce nu scriu articole de munte de genul 5 motive ca să, 7 sfaturi pentru, 11 mituri, n greșeli

Nu știu dacă blogul meu e unul „de munte”, dar pentru cei ce caută trasee și ajung pe-aici, poate fi considerat unul. Să zicem că am suficiente drumeții la activ cât să grupez idei și să public săptămânal câte un articol ca în titlul de mai sus. La câte jurnale am scris și la câte subiecte ating prin ele, sigur n-aș duce lipsă de conținut.

Ei bine, genul ăsta de articole îmi cam repugnă și nu doar cele despre munte. Pe unele dintre ele le-am citit și chiar dacă stilul de scris a mai salvat din impresie, tot rămân cu acea senzație de blogger care se așază la taste și bifează articolul săptămânal. Uneori conținutul e chiar bun, însă ambalajul de succes îi dă o notă de superficialitate. Pe de altă parte, este și o saturație de astfel de titluri care ține iată, de ani buni, dar care încă agață cititori în așteptarea altui trend care să devină viral.

În special cu cele de munte am o altă nedumerire: cum poate cineva să scrie la rând articole în acest stil (dacă nu e ceva cu numere, atunci e despre echipament etc.) când logic ar fi să abunde impresiile de pe poteci?!? În fine, articolul de față e despre mine, nu despre alții.

Revenind, nu scriu pentru că oricât de priceput îmi e sau nu condeiul, eu cred că înclinarea scrisului după moftul pieței încalcă niște principii și trădează relația cu cititorii. Un blog, dacă e scris ca pentru sine, crește o comunitate în jurul său. Dacă e scris pentru like-uri, va primi like-uri. Eu sunt recunoscătoare comunității de aici și cred că asta spune tot.

Nu scriu și pentru că oricât aș merge pe munte simt că mai am multe de învățat și chiar dacă mă simt în stare să inițiez pe cineva, tot mi s-ar părea o aroganță din partea mea să iau rolul celui care tranșează în (pseudo)educația montană. O fac, în felul meu, în aproape orice jurnal de tură, atingând o tematică sau alta.

Mai mult, în contextul mersului mai rar pe munte, ar fi clar o activitate de umplutură, conștientizată sau nu.

[După această vară în care am mers în drumeții cu cea mică aș fi îndreptățită să scriu despre Drumeții cu bebeluși, dar n-am s-o fac pentru că e o experiență mult prea personală pentru a o reduce la puncte și subpuncte SEO-ist marcate. Cine va vrea să meargă pe munte cu cei mici, va știi să caute, să citească, să (mă) întrebe una-alta în comentarii și va realiza, sper eu, dacă e o experiență potrivită pentru familia lor sau nu.]

Ce-am vrut să spun cu discursul de față? Că am o astfel de opinie și prefer să o expun pe blog și nu într-o notă de facebook (acolo o începusem). Pe pagina blogului voi da link-ul postării din datoria de a notifica (pagina e o modalitate de abonare).

Acum, fie vorba între noi, în ultima vreme m-am simțit puțin rușinată când am „trâmbițat” câte un jurnal de munte, drumețiile mele fiind modeste, nu tu performanțe, vârfuri, anduranță, ci plimbări ca pentru începători. Eu știu de ce scriu și de ce continui să-mi plictisesc auditoriul (sic!) și cred că sunt o norocoasă că pot experimenta aproape aceeași împlinire după doze diferite de munte. Așa că rămân o nerușinată și am de gând să merg pe munte și să povestesc până la adânci bătrâneți – aveți noroc că ieșirile pe Tâmpa se încadrează la parcuri.

Să nu fiu ipocrită, iată ce scriam în 2010 la nici un an de experiențe montane (că deh, când ești novice crezi că le știi pe toate): 15 gânduri după 15 ture. Ideile de acolo nu sunt deloc rele, la 99% încă subscriu. În plus, titlul a fost original pentru vremea aceea 😛

Altă postare cu caracter sfătos este Drumeție de o zi – listă de echipament pentru începători, dar pe care am publicat-o cu scopul strategic de o da celor care îmi cer sfatul pe mail sau când au mai fost ture cu prieteni începători (ce vreau să spun e că nu i-am dat nșpe mii de share-uri pe grupurile de munte).

Cam atâta avui de spus, să vină un octombrie mai domol că septembrie nu știu când se duse…