Uneori avem nevoie de plimbări sub soare mai mult decât de o adresă și un număr, de o informație prețioasă, de un răspuns precis de da sau nu.
Uneori avem nevoie de zile ale noastre, de pași hoinari, de gânduri împăcate, de zbuciumuri adormite.
N-o să vă dau o rețetă în zece pași sau o listă de argumente. O listă de stări poate. Și atunci ce rost ar mai avea un articol de genul ăsta?
Pentru că eu cred cu tărie că trebuie menținut un echilibru între părțile bune și rele și că de cele mai multe ori cantitatea de atenție acordată momentelor neplăcute o depășește cu mult pe cea acordată momentelor plăcute, iar o zi senină este banală pe când una mohorâtă nu; dacă se succed e și mai grav, cele bune devin de neobservat, monotone chiar, iar în cazul celor rele se dezvoltă o adevărată cădere în depresie, apatie, letargie (după caz).
Sunt cărți care îți spun cum să-ți faci zilele frumoase, sunt ”rețete” de autoeducare și automotivare, sunt preocupări care ne pot ține mintea ocupată destul timp cât problemele să se estompeze de la sine, dar în realitate nu funcționează. Și nici n-ar trebui să funcționeze. Omul trebuie să aibă zile bune și zile rele și singura greșeală pe care o văd este că cele bune sunt risipite și prea lesne uitate.
Evident că sunt oameni pentru care toate aceste rânduri n-au sens. Ei trăiesc în ritmul de du-te-vino al rutinei și n-au nici o problemă în a trăi astfel. Ei sunt cred cei mai fericiți dintre noi, dar nu e tipul de fericire pe care să mi-l doresc.
Și gata cu vorba, trec la fapte căci m-am plimbat cu picioarele prin zăpadă și cu mintea prin soare. Și dacă o să spuneți că toate astea ar dispărea dacă aș merge la muncă zi de zi, eu știu că nu, până și în București îmi ofeream asemenea prilejuri căci nu ține de un anume loc, ci de ce anume căutăm cu ochii.
Mi-am cumpărat două cărți ce-mi vor marca următoarea perioadă: gramatica limbii franceze și gramatica limbii engleze. Scor 1-1 între ele și 2-0 pentru ele în meciul cu mine. Deocamdată. Mi-a sugerat cineva să nu mai recunosc că nu știu aia sau ailaltă, că nu e neapărat motiv de mândrie și doar aici îi dau dreptate, nu mă mândresc cu ce nu știu, dar nici nu vreau să pozez în ceea ce nu sunt. Și apoi cei de le știu pe toate sigur nu citesc blogul meu (că nu mai aveau timp să ajungă să le știe pe toate).
Mi-am cumpărat o ceașcă cu motive tradiționale și am remarcat că am o pasiune pentru cești ca și mătușa / moșica mea. Mereu îmi fug ochii după ele și tentația de a cumpăra întrece orice chestie tipic femeiască gen haine, genți, parfumuri etc. (chestie la care oricum nu „excelez”). Nu știu să-mi explic de ce, dar ceașca mi-am luat-o parcă mai mult pentru suflet decât pentru cafea…
Nu mi-am cumpărat bicicletă deși am studiat-o pe una și am avut o discuție destul de lungă și naturală într-un magazin de profil. Am visat pentru câteva clipe drumuri lungi cu păduri de-o parte și de alta (nu e chiar rodul imaginației că am văzut niște poze pe google ale unei rute de bicicletă din Canada). Am visat, am discutat cu omul care nu voia neaparat să-mi vândă ci să-mi povestească despre cum ar trebui să fie bicicleta potrivită mie. Avea una care se apropia, dar i-a găsit cusur (el, nu eu!)
La mine în zonă se aud des sunete de tren trecând pâș-pâș și țipete ascuțite de pescăruș. Am mai văzut o alăturare interesantă într-un copac: trei ciori negre-albăstrui și un porumbel aproape alb. Nu chiar pe aceeași creangă, dar în contrastul dramatic dat de zăpadă ciorile păreau uriașe. Vrăbiuțele se aciuaseră pe o grindă de lemn a unei streșini de lemn. M-a bucurat lucrătura streșinii, lemnul îmi trezește amintiri, betonul niciodată…
of, cat de bine te inteleg 🙂
PS eu cred ca nu i nicio rusine sa zici ca nu stii, e rusinos sa zici ca nu vrei sa inveti, ca stii totul
@Miky: si cred ca nu-i prea grozav nici atunci cand dai de inteles ca stii, dar esti prins cu lipsurile…
imi inchipui ca nu 🙂
apropo de ce ziceai mai jos, gramatica franceza e moartea pasiunii, mai ales ca e plina de exceptii. dar daca stai mereu sa te gandesti ca poate nu ai pus verbul la forma corecta nu vei vorbi niciodata. asta e, ne corectam, mai studiem, nu cred ca se asteapta nimeni sa folosesti corect verbele lor (grele a dracu de altfel) din prima.plus ca am mari dubii ca toti canadienii vorbesc corect franceza, nici francezii n o fac (profa mea de franceza avea in fiecare saptamana meditatii cu angajatii primariei, francezi toti, se crucea cate greseli faceau).
apropo, aia nu au cursuri de limba pt straini? francezii aveau, unele chiar gratis
@Miky: Din cate am inteles aici oamenii sunt foarte toleranti si chiar daca te descurci greu cu vorbitul au rabdare.
Alta chestie e ca franceza vorbita aici e mult diferita de cea din Franta, iar cei de pe aici, mai ales nativii, vorbesc si scriu cu multe greseli de au ajuns sa nu se mai inteleaga nici intre ei.
In Montreal e norocul de-a coexista ambele limbi intr-un mod in care toata lumea e multumita.
Sunt cursuri de francizare, dar noi cu rezidenta temporara nu avem acces din cate am inteles si noi. E posibil ca Andrei sa faca gratuit la serviciu si sincer, sper sa am si eu norocul asta cand oi avea serviciul meu 😀
Fiecare zi cu farmecul ei, totul este ca cele de același fel să nu fie prea multe. Alternanța este bine venită și ne dă echilibrul despre care vorbești.
Mie îmi place cum povestești despre tine. Condiția principală să citesc pe cineva este să fie sincer. Recunoașterea minusurilor este o chestiune de caracter.
Și eu mă lupt cu franceza pentru cultura mea generală. Cred că gramatica este calea cea mai bună spre asimilare.
Mi-a plăcut ce ai căutat cu ochiul…Cana chiar mi se pare o achiziție super. Parcă ar fi de-a noastră.
Trebuie să detaliezi povestea cu magazinul de biciclete.
Sunetele și imaginea din fraza de final sunt ca un clip.
@Corina: Pe mine ma blocheaza nestiinta gramaticii pentru ca desi stiu cuvintele uneori nu le pot insira pur si simplu. Iar daca constientizez ca nu stiu sa pun verbul la un anume timp, atunci tac si nu mai zic nimic.
Vocabularul va fi pasul doi. Mai e si pasul trei: curajul…
Povestea bicicletei va veni atunci cand reusesc sa-mi gasesc una si chiar sa cumpar. Am dat un ochi si peste regulile de circulatiei si am observat si comportamentul din oras: e chiar interesant sa vezi cum o masina da prioritatea unui biciclist fara sa-l claxoneze sau sa para lezat de prezenta lui pe strada.
Pai n-am stiut cum altfel a le reda prezenta si chiar imi bucura sufletul pasarile – cum iese soarele cum apar si ele!
Din proprie experienta as putea spune ca nu e bine sa le amesteci, mai bine pe rand decat simultan (parerea mea si a Mihaelei), daca nu risti sa faci un melanj foarte amuzant si incorect.
Asta pe de o parte, pe de alta parte invatarea oricarei limbi (cu franceza e ceva mai usor pentru romani), e nevoie de timp, de mult ascultat, de mult folosit, si nu e un proces care merge grabit/planificat foarte exact.
@Radu: tu crezi ca nu m-am gandit ca e posibil sa le fac varza?
Daar, m-am gandit ca la scoala studiezi doua limbi straine deodata si nu poti spune ca le incurci.
Oricum, ca sa va linistesc grija, eu n-am de gand sa ma straduiesc asa mult ca voi cu germana, ci doar sa sa ma descurc rezonabil in situatii diverse.
M-am gandit la un program de genul: in fiecare zi dedic cate o ora fiecarei limbi, una dimineata si una seara. Si in functie de rezultate o sa trag niste concluzii, daca continui sau nu. Tocmai de aceea nu am inca nici un fel de asteptare…
eu stiam ca au cursuri gratis, in Quebec ce i drept. as zice sa incerci totusi pe la ONG uri si asociatii, ar trebui sa fie pentru noii veniti. de ex la francezi erau la oficiile de munca, la maisons des jeunes, la centrele sociale. bafta! oricum peste 1 an vei rade de acest post 🙂