Singurul moment de cumpana e dimineata intre 7 si 7.15 cand fragmentez timpul cu episoadele mele zbuciumate de trezire brusca – adormire – vis – oprire alarma, cand imi aduc aminte ca e o zi din cele 5 in care trebuie sa ma trezesc, cand imi lungesc ochii dupa ceasul din perete intrebandu-ma enervant daca e 7 fara sau 8 fara si cand aleg sa mai atipesc odata pe propriul risc stiind ca ultima alarma tocmai a fost definitiv oprita.
Si in rest, e doar o senzatie de gol, de lucruri care se succed singure, unele din altele, pasi care stiu singuri drumul si drumuri care nu se schimba niciodata. Imi doream candva Linistea… asta sa fie oare? A venit asa repede? Linistea e Vid?
P.S. Am fost intrebata odata, de fapt de mii de ori, de ce?… Acum traiesc raspunsul, dar tot nu stiu a raspunde intrebarii… Unele lucruri doar SUNT, nu pot fi intelese, explicate, negate, uitate, nici macar (pre)simtite… Cateodata te trezesti dimineata si esti Altcineva. Nu mai poti fi Cel de Ieri, nu mai stii cum erai Ieri.