… care face Ciori?
Copiii inca mai vor sa stie. Ca si copiii de ieri.
Am scris in primul an al intalnirii mele cu orasul acesta Valea Nebunilor. Un fel de piesa de teatru. Intre timp, nu stiu pe unde mai e, cu siguranta mai e in mintea mea si oricand as fi gata s-o rescriu. Am pierdut-o, dar in realitate n-as putea-o pierde niciodata. Cu cate lucruri oare nu ni se intampla la fel? Ne complacem oare in durerea ratacirii unui obiect drag? Sau a unui om drag…
Si batranul acela care la cei 70 de ani nu voia sa fie iradiat de mobilul unui pusti. De parca o viata intreaga il astepta inainte. Cine mai stie, poate asa trebuie de fapt sa traim… La coborare insa a trimis-o sa stea in p**a lui pe batrana care se cam intepenise, ce-i drept, in usa…
O sa credeti ca s-a zambit in autobuz, dar nu… cum naiba sa zambesti, ii mai arde cuiva dupa o zi de munca, dupa o saptamana de munca??! Munca… ma rog, intelegeti voi…
Stranut. Din adancuri. Mi se ureaza sanatate. Culmea nu? Am multumit. Ce mai era sa fac. Intre timp cu degetele mele se juca Nicoleta, o fetita cu ochi vii, o fetita de etnie rroma pe care nici femeia cu fuste largi ce-o tinea in brate n-a putut-o impiedica sa se joace cu mine. Straniu, dar imi simteam degetele atat de vii si-as fi vrut sa fi avut si eu macar o bomboana. Ceva dulce pentru un suflet inca nealterat.
In fiecare zi as putea sa rescriu Valea Nebunilor sau Nebuniilor. La ce bun insa daca tot nu stiu cum se numeste copacul care face ciori.