Cum nu se intră-n Bucovina și-o Obcină Mică din Giumalău

18 septembrie 2015, Giumalău
Mike & Claudia &… Filofteia – loganul
Prima zi din cele 7 în Bucovina și Maramureș

Mai întâi… drumul

Am plecat de la Brașov (nu foarte de dimineață că doar începeam concediul) cu direcția Vatra Dornei și, până la un punct, lucrurile au mers foarte bine. Ne-a plăcut prin secuime, case îngrijite, pământuri lucrate și se muncea de zor la cules de cartofi, scosul făcându-se cu un angrenaj special manevrat de pe un tractor. Și îi spune cules și nu adunat, după cum am aflat de la un bucovinean. Era tare frumos să vezi șirurile de saci aliniați, umpluți stas, ca de o bandă și nu de mâinile oamenilor.

Din Toplița ne-a încolțit gândul să mergem pe o variantă mai scurtă: Borsec – Bilbor (jud. Harghita) – Glodu (jud. Suceava), că pe harta se vedea un drum gri între ultimele două localități enumerate. Cât de rău poate fi? Încă din Bilbor a devenit interesant, oamenii în satul ăla au doar strada principală asfaltată. Mai mult, deși casele sunt arătoase și în multe curți sunt gatere (cam într-una din cinci), plus semne clare de prelucrarea lemnului ca sursă de venit (legal, ilegal, numai lemnul mut știe…), m-aș fi așteptat ca măcar să fie nivelat drumul de pământ cu ceva, dar nu, arăta ca după tractor.

Dacă prin sat era dezastru, vă dați seama cum arăta județeanul spre Glodu (glod ~ loc, teren, drum noroios). La fel, ba chiar mai rău și cu siguranță cu alt tip de mașini se trece „dealul”, nu cu loganul. Spun trecut pentru că undeva sus în pas era un Matiz, probabil urcat din Bilbor ca și noi, pentru că din pas la vale, drumul a devenit aventură curată: îngust, pământos, cu șleauri, abrupt, în dreapta lui căscându-se mai tot timpul o ditamai râpa. Bonus a mai trebuit să convingem și niște vaci să se dea la o parte.

Când am ajuns în Glodu și am dat de un drum gen Zărnești-Plaiul Foii, ne-am simțit scăpate… și noi și Filofteia. Concluzia: om fi scutit noi mulți kilometrii și multe ore de mers, dar nu așa se intră-n Bucovina.

Peisajul e însă tare fain, acea Bucovina din cărțile poștale sau din reclamele la apă minerală, iar unele case adevărate bijuterii brodate din lemn. Foarte pitoresc și îngrijit, fără gunoaie pe marginea drumului, curți aranjate, fără mii de acareturi îngrămădite.

La ceas de seară, Giumalău – Obcina Mică

Ajunse în Vatra Dornei pe la orele 16 ce puteam face dacă nu un traseu de drumeție-alergare. Am găsit destul de ușor marcajul bandă albastră la intersecția străzii Chilia cu o… uliță/drum forestier ce intra pe firul văii și deservește un șir de case, ca apoi să continue cine știe până unde și în ce condiții. Nu mai suntem curioase legate de astfel de drumuri, dar le apreciem pentru locurile de cort cu care te pot aștepta undeva în amonte.

Mergem pe drum până marcajul îl părăsește în dreptul unui izvor amenajat. Parcăm mașina și pornim. A fost o zi foarte caldă, dar atmosfera prin pădure mi se pare de-a dreptul sufocantă, transpir instant, iar jumătatea de litru de apă luată pentru o drumeție scurtă mi se pare puțină.

După un timp ieșim din pădure și peisajul avea să-mi dezvăluie, dezamăgitor, o lume de trunchiuri tăiate, de buturugi arse printre care tufele de zmeur păreau să fie singurele supraviețuitoare. Toate dealurile din jur arătau la fel, fâșii de pădure defrișate ca și cum unui animal i-ai jupui pielea, pe alocuri putând să-i vezi coastele…

Marcajul era bun, urma un drum destul de urâțel și de abrupt pe alocuri. De sus se vedeau tot dealuri, nu mi se contura vreo culme continuă cum mă așteptam eu. Am dat de un ciobănaș care ne-a avertizat că s-ar putea să nu ajungem la Cabana Gigi Ursu (punctul terminus al drumeției noastre) și să ne și întoarcem pe lumină, să avem grijă că sunt lupi, ursoaică cu pui sau câinii răi de la stâna lui Liță ce ar putea să ne iasă în cale.

Nu ne-am speriat de pericolele enumerate, la o adică puteam alerga să nu ne prindă noaptea și oricum, tot traseul părea să se desfășoare pe un drum. Uneori străbăteam și pădure nedefrișată, dar și aceea cu drumuri râmate de tractoarele exploatării. Așa se explică multe case frumoase…

Traseul trece fix pe sub Obcina Mică (1321m), mai mare decât Obcina Mare (1200 și ceva) și continua spre cabană. Foarte fain locul, cu Vârful Giumalău pe fundal, un adevărat uriaș în marea de culmi domoale. Din păcate nu era nimeni, am făcut câteva poze și ne-am întors, probabil proprietarul fusese cel care trecuse pe lângă noi cu o mașină de teren cu ceva timp în urmă.

---

ÓBCINĂ (‹ sl.) s. f. Culme muntoasă prelungă, cu înălțimea de 1.000-1.600 m, dominată, din loc în loc, de vârfuri nu prea înalte. Provine din fragmentarea paralelă sau radiară a suprafețelor de eroziune. Este o formă de relief caracteristică pentru Carpații Orientali, numele de o. fiind frecvent din Maramureș până în zona m-ților Nemira. ♦ Versant comun, constituind hotarul dintre două proprietăți. Sursa: dexonline.ro, DE (1993-2009)

---

Căldura s-a mai domolit, iar drumul de întoarcere a fost același, mai era un marcaj în zonă ce teoretic cobora tot în Vatra Dornei, dar nu ne-a interesat să variem: tot dealuri și tot defrișate.

Ora de aur însă a fost tare faină și am tot mers cu apusul în față, ca o compensație a unei ture mai puțin interesante. Ultima porțiune am alergat-o ca să ajungem la mașină pe lumină, să avem timp de găsit loc de cort, iar tura dus-întors a însumat vreo 14km și aproape patru ore.

Ajunse la mașină, pârâul de pe firul văii ne îmbia la o baie, astfel că locul de cort a fost stabilit mai în amonte, un loc perfect cu teren drept pentru cort, pârâul între mașină și cort, iar o vatră de foc ne-a asigurat bușteni de folosit pe post de masa și scaun. După o așa zi caniculară, o baie în apa plăcută de râu de munte a fost mai mult decât binevenită. Au urmat cina, câteva impresii notate pe tabletă – eu, respectiv caiet – Mike, și somnul. A doua zi avea să fie intensă pentru amândouă, întâlnirea cu Rarăul: Mike pe două roți, eu la concurs de alergare.

(o altă) Poveste în imagini

Câteva poze din albumul foto.