Cum am ajuns aici

Nu mă însingurează postura de imigrant, cât mă sperie emigrarea din mine însămi.

Între toamnă și iarnă, pe un forestier îmbibat de apă, printr-o pădure ca un scut în calea vântului și-a burniței reci, iată-mă alergând cu încă două fete pe care abia le cunosc. Vorbim în engleză, limba care ne conectează poveștile rulate rapid, cu rândul, pentru că venim din țări și culturi diferite și simțim deopotrivă nevoia de-a completa tabloul lui Cum am ajuns aici. Măcar suntem vorbărețe și asta continuă să mă uimească oriunde în lume: fetele care aleargă, vorbesc pe măsură!

Nu prea pot alunga un gând trist ce mă tot încolțește în timp ce, privind în jur, mustind de apă și de apăsare, natura e totuși plină de viață și de culoare în fiecare detaliu pe care ochii mei îl caută cu foame, ca pe o distragere, că eu nu pot împărtăși cu cine aș vrea toate astea, cu entuziasm pueril și cu certitudinea că mi se răspunde în același ton. Limba nu e o barieră în sine, plasticitatea ei însă da.

Ah, cum se spune Măcrișul iepurelui în engleză?!? De pe o ciupercă înaltă, ca o pâlnie înclinată brusc, apa picură pe o astfel de frunză trifoliată și de-acolo mai departe pe o frunză galbenă într-un aliniament perfect. Nu întrerup discuția ca să le arăt, dar ecoul nerostitului „ia, uite ce fain!” se stinge tare greu în mine, ca un dumicat ce nu prea alunecă și mă ține în suspans o vreme.

E foarte greu să-ți faci prieteni noi care să iubească neînsemnatul cum îl iubești tu. Oamenii vor tot mai mult(e) macro aventuri, iar nu micro cosmosuri.

Discuțiile se schimbă, o dăm la pas unde poteca e mai înclinată, pe sufletul (mai mult al) meu, analizăm traseul primei ediții a concursului de trail running din oraș unde suntem toate trei organizatori sau voluntari. Fiecare pas mă ține alături și totuși mă separă: ele n-ar bea apă de pe țeava asta plină de mușchi ce iese din malul de la marginea drumului, ele n-ar veni pe-aici singure cum am făcut-o deja de multe ori, însă copacul colorat ne place în egală măsură.

Singură m-aș fi făcut una cu pădurea, împreună cu ele am tot felul de gânduri care apasă butoane pe care nu le vreau apăsate. Sunt recunoscătoare totuși firii mele care apreciază oamenii și părțile lor bune, care nu vrea să fie singură, mă bucur sincer de multe astfel de momente, dar nu pot să mă mint: socializarea impusă e ca anestezia locală – acoperă puțin și trece repede.

Ce mi se întâmplă e absolut normal, îmi tot repet, în timp ce tot eu răspund: e o etapă interminabilă cu fundal sonor: tic-tac, tic-tac. Cândva nu eram doar mai deschisă, dar aveam un ingredient pe care l-am pierdut aproape de tot: optimismul. Naiv, insistent, punând motoarele în mișcare. Acum, dau la cheie în gol, fără convingere.

Ajungem în punctul unde va fi finișul și, dacă aș fi singură, m-aș întoarce pe același drum, tot în alergare. Să închid cercul unei urcări frământate cu o dezlegare la fugă, la vale. Dar ele merg spre tren, discuțiile despre organizare continuă și, deși partea aceasta nu mă privește, nu vreau să întrerup. În cele câteva minute cât așteptăm trenul cu cremalieră, pentru a cărei menținere în funcțiune este dedicată cursa de care tot pomenesc, descopăr că mai avem ceva în comun, dârdâiala. Și unghiile banale, în culoarea naturală.

Adun sau scad, mintea nu mă slăbește, în timp ce trenul coboară printre coline și nori răsfirați, ca eșarfele. Sunt o piesă de puzzle conștientă de unde s-a desprins și care de-acum mai poate spera, nerealist – la o cutie incompletă sau realist – la Tărâmul Nepotriviților care Reînvață să Râdă. Căci în ce mă privește, mereu am râs cu poftă, cu toată ființa, necenzurat, prostește, eliberator alături de anumiți oameni.

Râsul, semnul că există conexiune acolo unde pasiunile comune pot să lipsească. Nu-ți dai seama cât de important e râsul până când ajunge să se întâmple tot mai rar… Iar eu n-am ajuns la această „cugetare” pe calea ușoară. Prefer ridurile râsului decât „botoxul” privitului în gol.

*

Alerg cu pași mari de la mica gară centrală spre casă. Sunt singură, mă gândesc doar la cum să intru mai repede, să mă învăluie căldura și mirosul cafelei rămasă nebăută pe jumătate, să le povestesc alor mei – dintotdeauna am fost o povestitoare, mă tem de ziua când voi intra în casă mută. Cu fiecare pas, frământările se estompează, scufundându-se sub ce a fost util, frumos, mulțumitor.

*

Pe „rețeaua” sportivilor amatori, strava, alergarea mea apare alături de cele ale prietenilor de acasă. Toate par minunate, fără nuanțe, toți părem „integrați”, căci bucuratul de natură, de mișcare, de companie sunt universale. Și-atunci am început să scriu cum a fost.