Invaluit in ceata Orasul imi pare dintr-o data frumos. Doar tonuri de gri, transparenta gri, cer unit cu pamantul, cu astfaltul, cu blocurile, cu oamenii. Totul – totuna.
N-a fost dimineata, amiaza si nu e seara. Orele au avut aceeasi amprenta.
Inauntru a fost mereu lumina alba de neon, temperatura reglata, zgomot surd si continuu de taste.
Dincolo de fereastra expozitia a constat dintr-un singur tablou agatat intr-un cui zdravan al peretelui ce ma separa de restul lumii. Cele vii n-au avut culoarea azi si ochii s-au odihnit mai bine ca niciodata privind in golul finit.
Ceata te limiteaza la o bula de claritate ce se deplaseaza odata cu tine si care-ti aminteste de prezenta ta ca reper pentru tot ce e in jurul tau.
Ceata e momentul de intimitate al Orasului.
Scriu aceste randuri cand siruri lungi de ciori negre imi brazdeaza ceata, imi aduc aproape orizonturi neexistente, imi creeza senzatia de adancime in cer si-mi amintesc de alte si alte carduri de ciori…
Ciorile de azi sunt parca neobisnuite, se joaca, se tot joaca…
Vantul a suierat putin si tabloul mi se pare mai intunecat. Ciorile cad in acuarela de griuri ca s-aduca noaptea…
Citesc aceste randuri cand siruri lungi de ciori negre brazdeaza cerul cenusiu invaluit in nori ce prevestesc schimbarea vremii. Dar aud croncanitul ciorilor doar daca deschid geamul.
M-am izolat prea mult in camera mea… si fonic, si termic. Din lumea de afara nu mai ajung pana la mine decat sunetele surde ale unor bubuituri serioase. Si simtind nevoia sa aud zgomotul orasului, am deschis geamul… dar aceeasi liniste stranie a patruns odata cu aerul rece. Afara oamenii sunt prea obositi, prea ocupati, prea zgribuliti ca sa mai aiba chef sa strige in gura mare ca sunt fericiti pentru ca traiesc. Iar copiii… nici acestia nu mai ies afara decat legati cu manuta lor de mana vreunui bunic taciturn sau a unei bunicute cu fata acra.
A murit lumea copilariei mele. Acum, in acest oras nu mai e loc si pentru lumea copiilor.
Imi placea jocul de lumina din jocurile de copii. 😉
Si-a mea a murit. Dar nu las uitarea s-o acopere ca o tarana rece, vezi Jurnal albastru.
Si poate ca orasul asta cu zgomotul lui cu tot e un exercitiu bun de-a ne aminti ca suntem mai mult decat un sunet…