Cuba, jurnal sub palmieri

pinguinilor

Luni. Cobor din avion, e seară, plouă mărunt și cald.
2 ore stăm pe jos în aeroport: sistemul informatic a capitulat în dreptul procedurii de imigrare.
Canadienii, un avion de canadieni, își încep vacanța cu mult calm, rânduiala din fața ghișeelor se destramă instant când o voce anunță că mai durează. Și ne facem comozi în timp ce câțiva rămân rigizi în picioare.
Ofițerii cubanezi, ca niște liceeni adunați câte doi-trei pe la colțul cabinelor de verificare a pașapoartelor, chicotesc rușinați de întâmplare, dar și pentru că în fiecare grup pare să fie un povestitor ce stârnește periodic râsete. Ne studiază în timp ce râd.
O duzină de adolescenți (însoțiți de profesori) exersează un dans, un grup de cinci-șase copii împrieteniți pe loc au prins o șopârlă verde și acum se joacă cu ea.
Se bate mingea, se lecturează cărți, picioarele se întind pe gresia puțin rece, spinări se întind pe gresie, doar pentru fund gresia e prea… netedă. Femeile nu-și mai aranjează grijuliu fustele, pantofii sunt lepădați lângă bagaje pe sfert deșertate. Unii încă stau rigizi în picioare ca niște copaci rămași singuri după furtună.

Ni se aduce apă. Debarcă și pasagerii zborului de la Toronto adăugându-se cu uimire nouă, celor de la Montreal. Copiii încă au loc să se joace, șopârla e tot captivă. Se întâmplă ceva, ne ridicăm, strângem rândurile: au hotărât să ne treacă de mână pe caiet. Procedura merge repede, cubanezii zâmbesc: Bienvenidos a Cuba!

Unul dintre obiceiurile canadienilor este să meargă în vacanță în sud, asta însemnând arhipelagul Caraibe, Mexic și alte locuri cu marea topindu-se verde într-o plajă albă umbrită discret de o frunză curbată de palmier – idilica și veșnica reprezentare exotică a pliantelor turistice! E lesne de priceput de ce, iar trei ore și jumătate de zbor între nord și sud e deja o invitație și pentru noi.

Între condusul unor mii de km prin Canada în scop pseudo-explorator și o săptămâna de Cuba, argumentele curg în favoarea ultimei – totul cu doar câteva zile înainte. Nu planificăm nimic, vedem acolo.

Bagajul nostru vine repede, pășim afară din micul aeroport din Varadero. Un om cu o pancartă ne spune numărul autobuzului ce ne va duce la hotelul nostru. Altcineva ne îndrumă spre casa de schimb: cât încă nu e nimeni!
– Doriți o bere? vine întrebarea de la o gheretă cu doze de aluminiu presărate într-o ladă de gheață. Nu, mulțumim. Schimbăm bani, pesos convertibili.
Aer cald și umed, ne întrebăm deja moleșiți de ce n-am vrut berea aia.
La casa de schimb e buluceală, o privim de la geamul autocarului.
Cuba își dezvăluie apoi din întuneric margini de drum verzi și curate.

În Cuba sunt două monede oficiale CUC = peso convertibil și CUP = peso cubanez. În linii mari, turiștii o folosesc doar pe prima, localnicii pe ambele, dar mai mult pe a doua. 1$ US = 1 CUC = 25 CUP.

Melia Las Antillas, hotelul. A plouat de curând și se simte de parcă cineva a dat drumul la duș într-o baie imensă cât tot hotelul și a uitat să deschidă geamul… În spațiul ăsta imens sunt o prezență rece pe care apa se condensează.
Una Piña Colada por favor e primul rând, tequila și bere al doilea, revin la un piña colada.
Râs, eu râd, e atât de cald, lată în somn cad…

Piña colada (rom alb, lapte de cocos, suc de ananas), Cuba libre (rom alb, suc de lime, cola), Mojito (rom, suc de lime, apă minerală, mentă) – asta așa, ca idee 🙂

---

Marți. Deschid ochii, prin geamurile mari palmierii descriu arcade de frunze pe cerul înnorat. Pași spre restaurant, șopârle pe terasă, păsări în picaj, norii dispar cu totul, soarele orbește, pești în iaz, sub palmieri cu fructe de toate mărimile arbuști înfloriți.
Hotel de adulți, vacanțe în doi câte doi trecând invizibil unii pe lângă alții, liniște, căutări molcome din spatele lentilelor fumurii sau pe sub pălăriile atât de necesare.

Fluture mare și verde trece peste piscină, eu scriu impresii, scriu de mână, tehnologia e acasă, cocktailul meu se încălzește. Muzică, cubaneză muzică și sub fiecare umbrelă din frunze de palmier doar tihnă.

Cu aparatul foto în mână plec să iscodesc locul. Singură, desculță, pășesc aproape peste tot căci vreau să văd de aproape totul. Inspir Cuba fără așteptări, inima mi-e deschisă, ating ce se poate atinge, o palpez, o miros, o văd, o salut.

Ajung la mare, apa mării e… cum să spun, cerul e cel spălăcit, palid, anost, apa e vie! desăvârșirea verde a albastrului din larg topit în albul nisipului pe care plaja îl dezvelește orbitor de-mi ia ochii.
Sub toate umbrelele e câte cineva, umbra e a celor treziți de dimineață, pe nisip tălpile goale nu pot sta în loc – trebuie să se miște până să înceapă să sfârâie, aerul arde, înaintez până la apă în viteză, apa e caldă ca o ciorbă în care e vremea să adaugi legumele… trec mâna prin ea, tălpile prin ea, nisipiul e atât de fin încât îmi încalță tălpile în condurul cu măsura perfectă.

Între grădina hotelului și plajă e o fâșie de mică „junglă”. Acolo natura în voia ei, din potecă o jumătate de metru mai la interior nu se mai distinge mare lucru, mișună insecte, șopârle, păsări, cad fructe din copaci cu frunze uriașe. Foșnetele nu încetează nici măcar o secundă deși vântul e absent, iar marea aflată la doi pași nu se mai simte, nu se mai aude, nici nu mai poți crede că e într-adevăr acolo.
Mă întâlnesc cu șopârla-care-nu-s-a-dat-din-poteca-îngustă.

Revin la Andrei, Andrei la un Cuba libre: „m-am hotărât” scrie așa, „m-am hotărât că e bine”.

Continui cu șopârla, am dat cu pietricele în jurul ei ca să se dea la o parte, ea își încovriga și mai tare coada ca de scorpion. Eu aruncam, ea venea după mine intrigată, ea mă credea un soi de sursă de mâncare, dar nu voia mâncarea, ci direct sursa. Am renunțat eu, era poteca ei până la urmă și tălpile mele goale nu puteau ocoli prin hățișuri.

*

Marisol și Ruben – cubanos. Cubanezi. Cine ar fi crezut că voi cunoaște pe îndelete doi cubanezi autentici, alții decât personalul hotelului? Eu, nu. Cine ar fi crezut că după primele replici schimbate să-mi mărturisească sincer, cu o bucurie dezinteresată:
– E mult prea liniște aici, nimeni nu vorbește cu nimeni, nu sunt conversații…
Să fii turist în propria țară și să simți că n-ai cu cine schimba o vorbă – iată un soi de paradox al industriei de turism căci cel puțin în zona unde ne aflăm noi, se poate vorbi lejer de industrie.

Mi-am imaginat cumva părinții, oameni din provincie, mergând la Eforie de pildă și stând acolo stingheri, înconjurați de străini veniți de peste mări și țări, adânciți în cărți sau refugiați în prezența partenerului de liniște. Cu cât societatea e mai avansată cu atât individul ei caută izolarea, pe când ceilalți sunt interesați de conversații și implicit de schimburile culturale cu care fiecare să se întoarcă mai bogat acasă.

Discuția a curs natural în toate direcțiile și subiectele pe cât ne-a îngăduit înțelegerea limbilor: ei o spaniolă clară pe care o înțelegeam destul de bine, eu italiano-spaniolo-franco-română în funcție de cum îmi găseam cuvintele (în afară de română din toate celelalte știu destul cât să nu mor de foame, parafrazând-o pe Marisol, dar niciuna acceptabil). M-au rugat uneori să vorbesc doar în română că e posibil să înțeleagă și chiar a funcționat. Desigur, mi-am ales cuvintele cu grijă, neologisme mai ales și le-am rostit rar pe cât m-a lăsat graba oltenească s-o fac.

După câteva ore eram epuizată de atâta efort de răsfoire a vocabularelor mentale, dar și cu un sentiment de bine că aflu despre Cuba de la oameni obișnuiți, nu ghizi, nu personal din turism.

Astfel, Marisol e medic veterinar, Ruben avocat, sunt dintre cei care își permit o vacanță o dată pe an la nivelul all inclusive. I-a costat jumătate din costul nostru spulberând presupunerea noastră că pentru cubanezi ar fi mai ieftin. Noi, în plus, am avut zborul până aici, ei au venit din Havana, unde locuiesc, cu mașina personală.

Au doi copii plecați în State pe care îi văd foarte rar. Îi întreb cum comunică între ei. „Cuba e închisă la comunicare” îmi spun cu tristețe, printre puținele momente când zâmbetul și optimismul li se umbresc și nu e de la nori sau de la palmieri.
Știu și ei că în lumea largă se poate vorbi pe internet folosind o cameră web, dar accesul le este refuzat. Cubanezii nu au internet acasă, nici la serviciu, exceptând acele firme unde e strict necesar. Chiar și acolo unde e, completează Ruben, merge foarte greu.

Telefonia în afara Cubei e scumpă și ea, dar din fericire de ceva vreme au un sistem de mesagerie prin care comunică în scris fără să-i coste mare lucru. Ruben mi-l arată pe smartphone-ul său, un LG, de care e foarte mândru. Viața curge fără internet chiar și printr-un gadget modern, cu el cei doi fotografiază, ascultă muzică, se joacă. Jocul e limitat de cele mai multe ori la expresia „om versus calculator”, dar cu bucurie copilărească Ruben îmi spune că la Havana au rețele locale în blocuri, între vecini și rude și astfel se joacă între ei sau fac diverse schimburi de informații.

Copiii sunt din căsătorii anterioare, iar ei, deși împreună de zece ani, nu s-au mai căsătorit. „Ca mai toată lumea” îmi spune Marisol, tinerii locuiesc împreună fără a se mai căsători la scurt timp după, iar copiii vin după 30 de ani. Până nu demult familiile erau numeroase cu minim trei sau cinci copii, acum sunt unul, maxim doi. Ruben mai are încă cinci frați, Marisol încă doi, iar tendința abandonării satelor și orașelor mici în favoarea capitalei (Havana) este și o realitate cubaneză.

Pentru Ruben și Marisol restul lumii e mai mult o poveste din cărți și documentare. Au multe speranțe într-o lege la care se lucrează deja de ceva timp și care va lărgi orizontul turiștilor cubanezi spre alte câteva țări prietene în afară de cele socialiste și poate vize mai puțin costisitoare. „Cu toate astea” îmi repetă obsesiv și vesel Marisol, „ noi cubanezii am ajuns peste tot în lume, oriunde!”.

De România își amintesc că li se vorbea pe vremuri, dar apoi orice știre a încetat (pe vremuri când și România era o republică… socialistă). Ruben a studiat o scurtă perioadă la Moscova și aceea a rămas singura lui ieșire în afara Cubei. Nu-și mai amintește mare lucru, nici rusa pe care cândva o știa.

Își iubesc țara și sunt încrezători că va fi din ce în ce mai bine, în ultimii ani schimbările fiind majore și tot mai apropiate de restul lumii civilizate – președintele Raul Castro e pomenit pentru deschidere, pentru sistemele gratuite de sănătate și învățământ care se pare că sunt și eficiente, nu doar gratuite. Nu au văzut zăpadă niciodată, dar nici nu și-ar dori, nu suportă frigul, îmi povestesc mimând frisonul cum în anotimpul lor „rece” cu temperaturi de vară totuși, îi privesc cu îngrijorare pe canadienii ce se aruncă extaziați în apa mării 🙂

Marisol îmi arată diferența între cocotier și palmierul regal – simbolul Cubei, diferență greu de făcut atunci când lipsesc nucile de cocos din primul (în poza de mai jos cocotieri în plan secund, alți doi palmieri în stânga, palmier regal în dreapta).

---

Miercuri. Zi de plajă, am găsit o umbrelă liberă, lucru deloc ușor. Fără umbră plaja e doar un loc pe unde treci în viteză ca să te arunci în mare. Un mojito lângă, dar domolesc treptat ritmul băuturilor cu alcool.

Apa e incredibilă, o privesc hipnotic de vreo oră și nu mă pot sătura…

Ulise e cubanezul cu maceta. Când nu tunde arbuștii din curtea hotelului și nu curăță potecile, taie nuci de cocos pregătindu-le pentru petrecerea cubaneză de azi. Spaniola mea stâlcită e suficientă conversației, îmi poveștește puțin despre nucile bune de băut și cele bune de mâncat. Nu vrea un peso de la mine, în ciuda prejudecăților că toți așteaptă un peso pentru un serviciu cât de mic. Conversația e la fel de prețioasă pentru ei ca și pentru mine. Simt căldura oamenilor, chiar și a vânzătorilor de suveniruri care-mi explică din ce le-au făcut fără să mă convingă să și cumpăr. La schimb, probabil că și ei simt curiozitatea și considerația mea pe care nu mă sfiesc să le afișez.

Îmi place țara asta a lor deși n-am ieșit pe „poarta” hotelui încă. Îmi place vegetația, îmi plac șopârlele, zâmbetele, nisipul fin și lipicios, pielea mată a afro-cubanezilor sau cea pistruiată a celorlalți, felul cum tresar prietenos când le vorbești în spaniolă, palmierii ce se întâlnesc unii pe alții în înalt la capătul verde al tulpinilor solitare.

Nu toată lumea vrea un peso, iar eu nu mă simt turist aici, ci doar încă un om și realizez cu detașare că îmi sunt dragi oamenii. Toți, chiar și cei din jurul meu, adânciți în cărțile lor sau făcând monotone plimbări între șezlong și mare, între șezlong și bar. Din mare se întorc agale, parcă mereu pe gânduri, de la bar se întorc ușor grăbiți de topirea accelerată a cuburilor de gheață din pahare…

Doi câte doi, așa pare să se scurgă viața la un hotel de adulți, fără copii, doar oameni mari, obosiți de slujbe și poate chiar de viață, dornici de o clipă de răsfăț sau doar o clipă de uitare de toate. Sunt unul dintre oamenii ăștia, ochii mei caută în frunzele uscate de palmier ale umbrelei răspunsuri îndelung așteptate. Văd totul atât de clar, mă văd atât de clar încât pot sta cu mine de vorbă pe îndelete. Lectura rămâne undeva în urmă, azi mă citesc pe mine.

Zi pe plajă, conversațiile lipsesc, vântul mângâie respirabil, nisipul arde alb, marea ne leagănă valurile ei verzi în urechi și-n irișii amorțiți, frunzele de palmier ne acoperă separat dar împreună cu foșnetul adormitor al calmului tropical.

---

Joi. Prima excursie: catamaranul. Ieșim din hotel spre capătul peninsulei Varadero. Andrei și-a dorit întâlnirea cu delfinii, eu largul mării, insulele.

*

Compar inevitabil cu excursiile de pe vremuri: Turcia, Tunisia, Grecia. Parcă singurele vacanțe ce se pot compara sunt cele all inclusive (vacanțe, nu călătorii…).

Am venit în Cuba atât de nepregătită încât am sufletul deschis, lipsit de prejudecăți și bine fac! În Cuba sentimentul acela de năvală asimilat all inclusive-ului nu există și mă simt dintr-o dată ușurată: îmi era frică de starea aia de consum asiduu, de risipă, nu atât a mea cât și a celor din jur.
Cu alte cuvinte, am mâncat tot din farfurie… pentru că mi-am pus cumpătat în farfurie.

Încet încet simt cum înverșunarea pe care o simțisem înainte de a veni în Cuba se relaxează până la dispariție: să nu văd risipă, să nu iau parte la ea. De sărăcia oamenilor mi-a vorbit Marisol și știu că fiecare ban ajuns la oricare dintre ei se răsfrânge mai departe. Desigur, câștigă mai bine chelnerii decât tinerii doctori sau tinerii profesori (nimic nou sub soare, nu?), dar apoi lucrurile se uniformizează căci au nevoie unii de alții și cu toții au nevoie de noi ăstia doritori de vacanțe exotice.

*

Să revin la catamaran. În drumul pe ape spre delfini și spre insula Cayo Blanco animatorul ne asigură cu orice preț lipsa liniștii. Nu-mi place, dar n-am ce face, asta cred că e partea pe care o detest când vine vorba de excursii de grup.

Cum sunt „înțeleaptă” zilele astea simt ceva îngăduință pentru grupul de peste treizeci de vârstnici argentinieni puși pe distracție, mai ales ele, „mai rele ca niște copii” în sensul că nu făceau prea mulți purici într-un loc. Strigă, chiuie, dansează, improvizează dansuri la bară, îl provoacă pe animator la mișcări și mai lascive decât face deja, calcă totul în picioare în drumul spre „afirmarea artistică”, se așează pe unde nimeresc (dă-i fuga și ferește aparatul foto, ochelarii) și-și comandă cerveza după cerveza (bere) – cred că asta recomandă doctorii din Argentina 🙂

*

Ajungem la delfini. Bazinele sunt de fapt o amenajare pe o platformă în mijlocul mării, lucru care-mi place mult în ideea că e totuși captivitate, dar măcar e una familiară inteligentelor creaturi că altfel nu le pot numi. Până acum n-am mai fost la un delfinariu astfel că să-i văd atât de aproape și să-i ating a fost de departe o experiență care m-a surprins cu totul.

Suntem aliniați în apă pe niște platforme de beton și primim instrucțiuni pentru cum să ne comportăm, restul vor face delfinii pe care nu avem voie să-i „giugiulim” după bunul plac. Mi se pare normal, nu sunt jucăriile noastre cu toate că am avut momente în care puteam fi noi jucăriile delfinilor, destul de prietenoși și de curioși în privința oamenilor. La gesturile simple ale îngrijitorilor, delfinii, de fapt două fete delfin, își fac programul fără să excludă tumbe sau gesturi de afecțiune din proprie inițiativă.

Platforma nu e foarte lungă, în față și-n lateral începe adâncul pe care îl estimez la un patru metri. Sunt penultima cu un moș fricos în dreapta și cu o familie de ceva nemți în stânga care se țin toți de mână. De frică moșul vorbește non-stop într-o spaniolă pe care o înțeleg prea puțin, dar îmi dau seama că nu de delfin îi e frică ci nu știe să înoate și crede că o să pice de pe platformă. Îi cedez locul și rămân eu ultima deși nici eu nu mă bazez pe cele trei mișcări de supraviețuire pe care chipurile le știu. Văzusem mai devreme cum delfinul avea obiceiul să mai agațe pe câte cineva care abia reușise să revină pe platforma și așa alunecoasă.

Până la urmă nu mi-a dat brânci delfinul, dar nici mult nu mai avea când i-am simțit coada lovindu-mi ușor genunchii. A fost emoționat să-l ating, iar când m-a atins el pe mine pe obraz nu mi-a venit a crede cât de delicată i-a fost apropierea.

Totul s-a petrecut prea repede, dar momentele ca acestea nu sunt făcute să fie îndelung savurate, ci să trezească în noi respectul și dragostea pentru animale în speranța că văzându-le atât de frumoase și în acest caz, și inteligente, de va fi cazul vreodată, vom acționa spre protejarea lor. Desigur, e o formă de distracție, dar rămâne în fond o apropiere de impact. Și o amintire extraordinară!

*

Mai facem o oprire să ne zgâim în adâncuri, adică snorkeling. Mă mișc greu până prind curaj să mă desprind de marginea punții, dar odată ce reușesc să privesc sub apă mă minunez atât de tare de ce văd încât scap niște bule de aer și-n locul lor gâl-gâl primesc o porție sărată… Ca să fie treaba-treabă reușește să ajungă niște sărătură și la ochi, astfel că reiau procesul de așezare al ochelarilor combinat cu înotul printre oameni orizontali ce se zgâiesc în adâncuri. Până jos sunt câțiva metri, însăși plutirea peste adânc mă fascinează, dar peștii colorați unduindu-se printre tot felul de alge și formațiuni de corali sunt o imagine care mi s-a lipit de retină pe veci.

Pe insula Cayo Blanco debarcăm și mâncăm. Plimbare de voie, alegem umbra cocotierilor căci soarele mijlocului de zi nu cruța nimic, dar ne și pozăm cu ciorba, adică apa mării 🙂

*

Drumul spre casă se anunță pe placul argentinienilor pensionari trecuți de 70, nuu, nu cu multă liniște și tihnă, ci cu muzică, dans și băutură cât cuprinde.

Că animatorul animat de forța-vârsta-a-treia-argentina încearcă să ne distreze cu forța și pe noi ăștialalți, asta e deja cam supărător. Nu e greu să observ ce se întâmplă pe restul punții: numeroasa familie de canadieni formată din doi părinți și șase copii, toți obezi și ultra-obezi și-au refăcut a n-a oară proviziile de bere, apoi urmăm noi și cele două-trei familii de italieni ce stăm cuminței deoparte, inhibați parcă de explozia de energie din jurul nostru.

Prezența care face un tablou din toată scena asta este chipul unui băiețel elvețian la vreo cinci ani. Așezat pe un scaun cu o jucărie în mână de care a și uitat, aproape nemișcat, încearcă să priceapă ce vede. E atât de stingher încât mă pun în locul lui și mă întreb cum vede dezlănțuirea aceasta de corpuri bătrâne, în marea lor majoritate rotunde și nicidecum viguroase. Se cântă, se sare, puntea catamaranului vibrează, căpitanul urlă sirena după cum se potrivește mai bine muzicii, o recunosc pe Inna în unele melodii (muzică cubaneză mai puțin…), apoi revin la băiețelul tot mai nemișcat cu ochii săi tot mai mirați ce pare anihilat total. El nu poate disimula ca mine, el nu are ochelari de soare sub care să se ascundă, iar părinții prinși de ritmuri nu-l pot lăsa nesupravegheat așa cum eu îmi fug mie ochii spre mare.

Dincolo de toate astea mă uit cu oarecare admirație la oamenii aceștia bătrâni a căror vârstă ar trebui să-i țintuiască deja prin spitale sau pe o bancă în fața casei etalându-și colecția de boli, dar ei nu, ei se aruncă în vâltoarea aceasta plină de viață de parcă în orice clipă s-ar putea termina totul. Și chiar așa și e.

Epilog. Într-un scurt moment de acalmie, pe locul unde babele argentiniene dansaseră pe rând „la bară” abia urcându-se pe bancă și abia coborând de pe ea, dar odată ajunse acolo sus fiind de-o agilitate firească, fetița italienilor a prins momentul și exersează de zor, semn că schimbul între generații tocmai s-a făcut…

---

Vineri. Paiul e culmea confortului. Stai întins pe șezlong și nu trebuie să te ridici în „capul oaselor” ca să-ți bei recele pina colada.

Paiul, mojito, „comandante Che Guevara” în surdină. Lectură, întoarcere pe stânga, lectură, întoarcere pe dreapta.
Mă întind pe spate, cerul mi se strecoară printre umbrelă și palmierii verzi. Plec în gânduri până când înconjor tot pământul și rămân doar cu mine.

Reveria mi se curmă brusc, lângă se așează o familie vorbitoare de spaniolă și unde e o familie vine și-a doua și-a treia și se pun pe vorbit, toți deodată. Bărbații de fotbal, femeile de culoarea pielii, ei sunt cei moderați pe când ele se aprind tot mai mult până când discuția ajunge la arborele genealogic al familiei unde intervin deja și domnii și iese un fel de zarvă de care mă trezesc absorbită cu totul…

Soare peste piscină, mă gândesc la mare, dar e mult prea cald acum, aștept venirea serii.
Paiul, mojito, spaniolii s-au domolit, moleșeala mă întinde pe șezlong cu ochii pierduți în neclintirea verde a palmierilor.

*

Cu degetele în apă ademenesc peștii. Mă ating cu boturile lor alunecoase, curioase. Mă gâdilă puțin, simt o mică teamă pe care fiecare nouă atingere o mai dispersează câte puțin. Devine tare plăcut, mi-e ciudă că malul înalt și degetele-mi scurte mă împiedică să țin mâna și mai mult în apă, să mă joc în voie.

Deodată toți peștii fug ca razele de lumină ale unui glob spart. În adâncul imediat trece umbra neagră a unui pește mare de peste un metru. Trece de mine și înotătoarea dorsală i se ridică deasupra apei: un rechin. Un rechin în iazul hotelului.

Mai târziu aveam să aflu că toată lumea din hotel știa că e un rechin acolo, mai puțin eu. Zvonurile spun că nu mai are dinți, că e inofensiv și deși îl voi vedea în toate zilele următoare, nu-mi mai plimb degetele prin apă.

---

Sâmbătă. Drum spre Havana și… Havana.

Două ore de mers cu autocarul prin Cuba, mă zgâiesc pe geam ca un copil plecat prima oară de-acasă. Îmi place ce văd, Cuba e verde, luxuriantă, colorată.
Peste tot pe la intersecții sunt oameni care fac autostopul – e „sport național” ne spune ghidul. Fiecare copac ține sub umbra sa câteva suflete, iar cei care opresc conduc autobuze, mașini mici, camioane, căruțe sau șarete.

Văd câmpuri cultivate cu ananas, banani în grădini, garduri vii de cactuși, rânduri de porumb scurmând solul roșu al Cubei, palmieri ridicați deasupra pădurii tropicale, de nepătruns, cai liberi prin poieni-mărăcinișuri, acvile cu zborul larg, sonde de petrol și desigur marea, când verde, când albastră.

Văd oameni în curți mici și înguste, o curte are cam 7m lățime și 20 lungime, casa e îngustă și lungă, ușile sunt deschise, aproape că văd lumina din spatele casei, unii au și etaj, alții doar un pom înflorit ce le face umbră sau doi-trei banani.
Casele modeste alternează cu cele înstărite și cu cele vechi, stilurile sunt atât de variate încât chiar nu pot cuprinde tot ce văd, deși mă străduiesc, chiar o fac! Țara asta mă captivează, o savurez și nu-mi ajunge.

Luxul se îmbină cu sărăcia, sărăcia cu frumosul, dar e atât de multă viață încât îmi vin în minte străzile orânduite din Canada și îmi dau seama cât de viu e totul în Cuba, cât de autentic, cât de intens, și-n nebunia asta cu de toate la un loc, găina cu pui mici de pe marginea drumului mă înduioșează teribil ducând la extrem plenitudinea de impresii: totul e posibil, totul e accesibil!

În Cuba, o țară unde blocurile „rusești” îmi amintesc de comunism, m-am gândit mai mult la libertate într-o săptămână decât într-un an de Canada. Cuba e o invitație la a medita despre orice, Canada îmi pare prin comparație, o pensionare.

Mașinile din anii 50 sunt de-a dreptul fermecătoare!
Personal, sunt pentru prima oară intrigată de mașinile care trec, de obicei sunt o ignorantă și doar formele sau culorile ieșite din comun îmi atrag atenția. Dacă îmi spui că o mașină face și drege, eu te întreb: se poate dormi în ea, cât are portbagajul, intră bicicleta înăuntru, eventual dacă are tracțiune 4×4 și cât consumă și asta doar dacă nu e prea mare și nu iese în evidență 🙂

*

În Havana vedem mai întâi partea veche a orașului. Periplul e rupt din filme, din cărți, din desene animate, din cultura lumii, în special a Europei – greu de spus ce văd, zidurile și stilurile se îmbină armonios sub dominația neștirbită a căldurii ce instaurează liniștea luminii și freamătul umbrei. Coloanele sunt cele care vorbesc cel mai bine pentru arhitectura Havanei amintind parcă de toate continentele și neamurile pământului.

Recunosc că sunt pe altă lume, pozez din reflex însă ochii îmi privesc deja în altă parte decât acolo unde îndrept mecanic aparatul. Nu îmi pot abține astâmpărul, mai ales pe cel interior. Dacă gândurile mele ar fi fost transcrise: cine sunteți voi zidurilor? dar voi turnuri? cine e dincolo de voi ferestre? cum e viața celor care v-așează perdele? cine v-a cioplit acum o sută de ani?

Neștiind nimic despre Cuba, despre Havana, am cunoscut mai întâi dragostea pentru țara asta. Acum când scriu și transcriu impresiile notate atunci pe caiet, citesc în completare pe net și îmbogățesc o dragoste necondiționat semănată.

Ghidul ne povestește cu mândrie despre faptul că restaurările clădirilor sunt în plin avânt, însă preocuparea principală este ca aceste clădiri vechi, de importanță istorică, să rămână în continuare locuite, să conserve stilul de viață al oamenilor și atmosfera vie, cubaneză, cu flori și rufe întinse la ferestre. Oftez în admirare.

Trecerea mea prin Havana a fost mult prea scurtă și nu-mi propun să o descriu.
A fost încă unul dintre acele momente când mi-ar fi plăcut ca prietenii noștri pinguinii să fie lângă și să o colindăm prin toate ungherele. Așa sigur n-aș mai fi putut uita-o niciodată.

*

Revenim la hotel. Cină și iar creveți proaspeți. Sunt maniacă deja, asta am mâncat în fiecare seară, iar domnul care mi-i pregătește primește nu doar un peso ci și mulțumiri.
Apus de soare, ora perfectă pentru baie în mare.
Întuneric cu nisip pe tălpile goale și cocktail cu rom.
Palmierii sunt de-acum negri, un crab iese din tufișuri, doi-trei țânțari și-au făcut de cap cu gleznele mele, rechinul dă ture prin iaz descriind arcade mici de valuri.

 

---

Duminică. Piscină și nu plajă. Plaja e deja în programul cu baie la apus.
Lângă noi se așează două canadience din Montreal și pentru ca „bafta” mea să fie completă sunt vorbitoare de franceză. Hotelul nu e foarte plin în sezonul ploios și canicular (mai-octombrie), iar asta e un apropo răutăcios din partea mea traducându-se prin: nu puteau să se așeze în altă parte că locuri sunt destule?!

Vorbesc. Pe același ton, fără virgule în respirație, fără puncte în gesticulări, sunetele curg fără întrerupere. Doar cuvintele lungi îmi lasă răgazul temporar al înțelegerii unei familiare limbi franceze. După minute bune de québécois din partea fetelor înregistrez un continuu bruiaj supărător… Or fi ei vorbitorii de spaniolă mari și volubili guralivi, dar măcar vorbesc clar și cu variații în ton cât să pot înțelege și eu câte ceva (deh, varianta ar fi să te muți în altă parte, dar e câte un focar de conversație în fiecare colț al piscinei).

Dacă ar fi să compar spaniola cu franceza, prima mi se pare de departe mult mai accesibilă, mai prietenoasă și implicit, mai elegantă. Franceza e pentru mine în continuare o limbă de fițe… de provincie. După șapte ani de școală cu franceza în programă din care am rămas cu mai nimic, după strădania de a învăța cât de cât sistematic (mulțumesc Mike!), după ultimul an în care am tot auzit-o vorbindu-se în jurul meu, mă simt mult mai relaxată să port sau să ascult o conversație în spaniola pe care n-o știu decât în franceză. Și nu e doar legat de abilitatea de a vorbi ci mai ales de cea a înțelegerii. Pentru că în franceză se vorbește atât de repede și de legat încât mai bine te dai mut decât să te creadă omul știutor și să vorbească de unul singur în timp ce tu l-ai pierdut din secunda doi după ce s-a pornit…

*

Plec hai-hui, mai întâi trec în revistă curtea hotelului încă neexplorată, apoi ies pe poartă și traversez niște câmpuri. Nimic notabil, doar eu bântuind sub soarele de după-amiază, încercând să simt locul.

 

---

Luni. Ultima zi. Răsărit pe plajă.

Palmierii ne acoperă fără vreun atașament, venim, plecăm, mișunăm o vreme pe sub ei și apoi ne schimbăm în alții, alte haine, alți șlapi, sub alte pălării. Șopârlele rămân, florile se scutură fără sfârșit în veșnica lor vară, Ulise tunde cu maceta ce-a crescut prea mult, angajații hotelului zâmbesc și mai amabili când ajung să te știe din vedere, iar când te știu deja din vedere înseamnă că urmează să pleci.

Am venit ca simplu turist și m-am simțit om din prima zi până în ultima iată. Dacă vei merge vreodată în Cuba lasă acasă orice prejudecată, orice poveste spusă de prieteni, orice dorință de comparație. E valabil aproape oriunde cred, dar mersul într-o țară mai puțin civilizată ca cea de origine instigă la pretenții și comparații, dar mai ales la milă. Eu sunt convinsă acum că dacă nu invită la deschiderea inimii și minții, mai bine să nu fie!

Nu mi-a fost milă de cubanezi, e drept n-am intrat în casa lor săracă, dar am atâta minte cât să înțeleg că nu există o singură și aceeași regulă pentru fericire. Marisol îmi povestea că o sora de-a ei s-a dus la o cunoștință în Vancouver și după câteva luni a revenit în Cuba. Motivația ei a fost că deși avea de toate, inclusiv slujbă și promisiunea unui trai ultra-decent (comparativ cu cel de-acasă), plus o comunitate cubaneză, ea nu se simțea nici liberă nici fericită.

Tot Marisol îmi spunea că ei cubanezii, deși „închiși”, au plecat și ajuns peste tot în lume, că nu ești cubanez dacă nu-ți cauți locul tău. O mentalitate mai sănătoasă și mai deschisă de atât nu cred că ar putea exista pentru un popor! Un om fericit e acela care îndrăznește să-și caute locul său prin lumea asta, chiar dacă asta înseamnă să fugi clandestin pe un vapor sau să rămâi un simplu țăran cu o căsuță de pământ fără ferestre, doar cu obloane de furtună. Un popor fericit e al oamenilor deschiși, nu al celor închistați (de granițe, de mentalitate sau chiar de confort).

Mi-a plăcut Cuba, mă fascinează Cuba, m-a deșteptat și m-a liniștit totodată. N-am umblat-o, am respirat-o timid de pe o margine a sa și tare mă tem că altfel mi-ar fi devenit mult prea dragă cu tot aerul ei încins și cu vegetația mereu mișunând a viu. Mi-am dus inima într-o țară tropicală și Cuba i-a servit cocktailul perfect. Sub palmier.

Albumul foto pe larg (240 imagini cu explicații).
Notă: acesta este un jurnal, nu un ghid, dar secțiunea de comentarii este deschisă întrebărilor.

Scurt rezumat informativ (voi completa poate în timp, dar urmăriți și răspunsurile de mai jos):

– pachetul zbor + hotel 4.5 stele cumpărat pe aproape ultima sută de metri prin Teo Travel (români de-ai mei din Montreal, mulțam Luminița pentru sfaturi!), compania Sunwing
– local reprezentanții Sunwing s-au ocupat de toate – foarte bine organizați
– autocarele cu transferul hotel-aeroport și invers plus excursii, compania Gaviota – foarte ok