Crosul 15 Noiembrie. Când o alergare pe asfalt deschide noi perspective

La câteva secunde după startul feminin. Foto: Vlad Popa. E sunt undeva în dreapta într-o zonă blurată 😀

De ce aleargă oamenii la concursuri? Pentru că acolo au toate condițiile să iasă din zona de confort, să-și afle sau să împingă puțin mai sus limitele, să se simtă bine știind că au încercat să fie mai buni sportivi decât în majoritatea zilelor. Și pentru că o alergare competitivă fie că e o competiție cu sine sau cu ceilalți devine un eveniment personal, un moment intens care, deși se produce în grup, la interior se resimte cât se poate de solitar – e drept că efortul nu lasă prea mult loc conversației sau contemplării. Nu subestimați cursele scurte, sunt intense și adesea se lasă cu tot felul de planuri: vreau să fiu mai rapid, trebuie să mai slăbesc, cred că aș putea alerga cel puțin dublu, ia să mă înscriu la un semi etc.

Brașov, duminică 17 noiembrie 2019
Competiția: Crosul 15 Noiembrie: 5km, cros omologat internațional

A treizecea ediție – omagiu pentru Revolta Anticomunistă din 15 Noiembrie 1987.
A doua mea participare după cea din 2018 când eram convinsă că nu voi mai reveni.

860 de alergători atleți de performanță și atleți amatori, plus câteva sute cei de la Cursa populară.

Isprava mea: locul 3 open la Amatoare (din 227) și tot locul 3 la categoria de vârstă 31-45 (văd că se urmează și aici trendul de la concursurile montane unde categoria 30+ pare mai competitivă și mai numeroasă ca 30-).

Adevărata mea ispravă: personal best pe 5km cu 20min10sec, cu un minut mai bine ca anul trecut (la anul vor fi oare 19min?!).


Înainte


Andrei preferă să mănânce doar o banană deși are startul după mine, la 11:45, eu împart cu Miruna o omletă delicioasă din ouă de țară de la Tehomir (Gorj) cu brânză de capră de la Zărnești. Beau cafea pe săturate și câteva guri de apă care intră greu căci în realitate pofteam la sucul de mere. Nu azi, că fermentează și știi că te doare în dreapta.

Miruna va rămâne cu verișoara ei Diana de care pare să se fi atașat foarte repede și profund, ca de altfel și de jucăriile ei ce-i stârnesc curiozitatea (dacă știam că o trusă de cosmetice o poate ține ocupată vreo două ore…).

Am cea mai ușoară inimă dinaintea unui concurs. Alergarea de sâmbătă cu Mike a strâns 17km pe coclaurile Postăvarului, pe care îi resimt prin anumiți mușchi, dar ce faină a fost ieșirea noastră matinală! În mod normal, m-aș fi menajat pentru cros, dar punând în balanță o ieșire între fete și un sprint care oricum nu știi dinainte ce soartă are, aleg oricând prima variantă.

Nu credeam că am șanse să-mi bat timpul de anul trecut, multe fete mai bune ca mine pe listă, iar concursurile de viteză sunt dintr-o bucată, dacă ceva merge prost nu mai ai timp s-o dregi. Nu poți știi ce zi ai decât după ce ai trecut pe sub balonul de la start.

Accidentarea de la fesierul stâng mă pune pe gânduri când nu mă și incomodează în mișcări, însă amân îngrijorarea serioasă până după cursă. Era cât pe ce să nu mai am chef să merg după numărul de concurs (la asta s-a redus kit-ul, dar e ok, e cursă populară și înscrierea a fost gratuită), ba chiar mă încerca fără regrete un „ce-ar fi să nu mai merg”.


În timpul


Am plecat de acasă cu vreo douăzeci de minute înaintea startului feminin de la ora 11, alergând ușor cei 3km până în inima uzinei Roman. Încălzirea fiind făcută, am mai schimbat câteva impresii cu fetele „de la montan” și cam asta a fost, a început numărătoarea inversă. Nu tu poze, emoții, fâstâceli, totul s-a legat natural.

Am plecat tare ca toată celelalte fete din jur deși nu eram în linia întâi a atletelor legitimate. Primii metri au fost un amestec de frână și viteză căci erau și fetițe pe care trebuia să le ferești, chiar îmi amintesc de una din ele ce nu-și găsea locul și tot șerpuia haotic stânga-dreapta încercând inutil să depășească în loc să-și păstreze culoarul și să avanseze pe el.

Ideal ar fi să nu avem startul acesta pestriț, ci să se alinieze minorii pe stânga și adulții pe dreapta, în față atleții și mai în spate amatorii. Asta pe lângă startul decalat fete-băieți care este deja o idee foarte bună.

O zi perfectă pentru alergat, puteam să alerg și în maieu. Până să intrăm pe Calea București am privit rapid ceasul și pace-ul era 3:45 sau 55 și mi-am zis „ia uite ce bine se simte viteza asta”. Apoi n-am mai privit ceasul, ci plutonul fruntaș care se îndepărta și se întindea ca aluatul de plăcintă, bucurându-mă că încă mai aveam în raza vizuală primele fete. Nu pentru mult timp.

E greu de descris cum se simte transa vitezei, mai ales atunci când nu te doare nimic și te deplasezi pe cât de tare poate și știe corpul tău să o facă. Subiectiv o numesc viteză, pentru câștigătoarea care a terminat în 15 min 30 secunde (cu 5 minute mai repede ca mine!!!) viteza mea e una banală de încălzire.

Când mi-am amintit să mă uit la ceas trecuseră aproape trei kilometri. Ce repede scap azi! Anul trecut mi s-a părut foarte lung, parcă abia se adunau sutele de metri pe ceas, iar acum mai aveam mai puțin de jumătate și în continuare mă simțeam bine, fără semnale că vreuna din durerile așteptate sau clasice are de gând să mă saboteze.

Eram încă pe Calea București (ce fain e să alergi pe străzi fără mașini!), observam oamenii de pe margine (unii erau entuziasmați, alții forțau trecerea de pietoni, parcă mai mulți suporteri și privitori ca anul trecut), observam alergătoarele din jur, mai toate mai mici ca mine și mă încercau diverse sentimente amestecate: compasiune pentru cum suflau de greu și se străduiau din toate încheieturile, admirație pentru cele care aveau o tehnică frumoasă și încercam să o copiez, bucuria că până la urmă am prins acea zi bună și pot alerga cât pot eu de tare și de bine.

Când am intrat pe bulevardul 15 Noiembrie și știam că va urma singurul prag psihologic al acestei curse – „urcarea” la Prefectură – am început să realizez că e cea mai neplictisitoare alergare a mea pe plat. Și nici măcar nu am ascultat muzică. E drept că am mai făcut câte o depășire dar fără să fac din asta vreun scop temporar sau am mai salutat cunoscuții de pe margine, fotografii.

Pur și simplu mi-am ținut ritmul constant, de transă. Insist pe cuvânt: transă. Poate o s-o mai simt și altădată. Nu are legătură cu endorfinele, ci cu concentrarea, probabil creierul meu a memorat undeva fiecare pas, mișcare, poate de aceea adesea îmi corectam poziția brațelor, călcătura, postura.

Nu alerg foarte des prin oraș, evit cât pot, iar când o fac mă gândesc la diverse, am mare grijă la trafic, la pietoni, la cățelușii cu lesă lungă și subțire, dar la această cursă nu m-am gândit la nimic din afară. A fost o cursă conștientă, mi-am conștientizat fiecare mișcare, fiecare gând a fost legat de alergarea din acel moment.

Dacă anul trecut îmi venea să vărs spre finalul cursei, acum am făcut doar un mic efort în plus să nu las panta să mă încetinească. Aș fi vrut ca picioarele să se miște mai repede, aș fi vrut să pot împinge mai mult și mai lung în pingea, dar se pare că doar antrenamentul specific deschide acea poartă, deocamdată doar m-am uitat peste gard cum fac alții.

M-am bucurat când fetița pe care am depășit-o și părea nemulțumită de acest lucru m-a depășit și s-a distanțat pe ultimii zeci de metri. Nu știu ce e în sufletul ei de maxim 10-12 ani, dar știu că în sufletul meu de 38 s-au cuibărit entuziasmul și planurile pentru anii ce vor urma în care știu că pot alerga chiar mai bine ca acum.

Nu am găsit până acum poze cu mine pe traseu, dar am reușit să mă „decupez” din live-ul de pe facebook al organizatorilor și să-mi pun deoparte momentul când ajung la sosire (am găsit filmulețe și de la start, dar nu le-am mai pus și pe blog pentru că alerg fix la fel):

Am oprit ceasul fără să apuc să văd timpul final și am trecut la partea faină a socializării de după. M-am reîntâlnit cu fetele de la alergarea montană (ce mereu îmi dau o energie pozitivă, benefică), am schimbat impresii cu Mara și Cătălina și mi-am adus aminte de Miruna – așa că am plecat acasă trecând Dobrogeanu-Gherea în alergare plus un ocol, tot în alergare, după prăjituri. Câteodată e greu să te și oprești.

O fotografie tare, tare faină cu fetele pe care le știu de la concursurile de alergare montană și din a căror comunitate simt că fac parte. Om fi noi Amatoare, dar suntem calde și relaxate. Foto: Dan Străuți, La pas prin Brașov (un articol de pe acest blog despre concurs)


După


Postarea de pe facebook cu medalia de finisher și un scurt rezumat al zilei, în care am amintit de accidentarea dorsală (sic!), i-a făcut pe mai mulți prieteni să-mi scrie și să mă sfătuiască diverse. Având în vedere că durerea nu m-a ținut la alergarea pe plat și nici după concurs nu mă resimțeam, nu știam ce să mai cred.

Cum mai multe păreri convergeau spre o contractură (a mușchiului piriform?!?), am strivit-o pe o minge de tenis și magie! în câteva minute s-a relaxat aproape total zona aceea. Am rămas cu o durere care apare la anumite întinderi și coboară spre picior. Evident că m-am relaxat cu grija și nu i-am mai aplicat masaj de atunci – abordare deloc proactivă.

M-am întors la premiere însoțită de Diana de data aceasta, pe principiul să vadă și ea ceva nou dacă tot a venit la Brașov. Și a văzut cum ne apucă frigul de la vântul iscat din senin și întețit de la un moment la altul. Chiar am avut noroc de vreme ideală la cursă.

Podiumul Amatoare 31-45 de ani cu Mara pe primul loc cu un timp foarte bun pentru o primă participare la o competiție pe asfalt. Podiumul coincide cu cel de la open. Foto: Dan Străuți

Momente faine la care am visat când eram proaspătă mămică – acum deja dorm mai bine și alerg mai mult ca niciodată 😀

Nu m-a entuziasmat atât să urc pe podium (în definitiv nu e un timp grozav și nici concurența n-a fost prea mare), cât au făcut-o planurile de viitor: la următorul cros de 5km sau concurs cu mine însămi vreau să scad sub 20 de minute.

Habar n-am la ce mă ajută treaba asta dincolo de a vedea cum se scurge distanța sub tălpi la un pace care nu demult era unul de sprint, dacă să ajung la o linie de sosire cu câteva secunde mai devreme mă va face fericită. Ce știu sigur e că-mi place să închei un moment cu promisiunea următorului, să mă încerce tot felul de idei dintre care măcar una va prinde contur și mă va anima și scoate din zona de confort = leneșă, în cazul meu.


Câteva cuvinte despre organizare


Spre deosebire de anul trecut, organizarea de anul acesta a fost mult mai bună (poate și pentru că invariabil am comparat cu ediția 2018). Începând cu faptul că s-au dat numerele în Coresi și nu în Piața Sfântul Ioan (dacă tot se stă la coadă, măcar să fie la căldură). Și faptul că premierea s-a făcut lângă Prefectură e un punct în plus. În definitiv, crosul comemorează traseul revoltei ce a pornit de la Întreprinderea de Autocamioane Brașov (Roman) și s-a încheiat prin pătrunderea în Comitetul Județean al PCR cum era atunci.

După finiș am primit o sticlă de apă pe care nu am refuzat-o, așa cum am făcut când mi s-a oferit un baton galben și o diplomă, îndemnând-o pe doamna voluntar să le păstreze pentru copii sau pentru cei mai de pe urmă ce cu siguranță se bucură mai mult.

Și rezultatele au fost cu adevărat live de data aceasta, la vreun sfert de oră după cursă când mi-am amintit să verific, erau accesibile. Pare desuet, dar e important să se știe clasamentul pentru că niciun organizator nu-ți dorește o premiere cu podiumul pustiu.

E loc de mai bine, dar în fond accentul trebuie să fie pe comemorarea unui moment istoric și pe caracterul popular ar cursei: cum ar fi să participe mii de brașoveni?!?

Un mare mulțumesc voluntarilor și felicitări celor care duc tradiția acestui cros an de an mai departe, este un lucru bun care se întâmplă în orașul nostru și trebuie apreciată existența lui.

p.s. ce bun ne-ar fi și un stadion cu pistă pe care să se antreneze toată lumea, de la micii atleți până la amatorii visători! De antrenamentele de viteză ne-am ocupa noi 😉

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.