Cotrobăiri prin rezervații, Dealul Lempeș și Pădurea Prejmer

La mulți ani Vio!
a fost o plăcere, data viitoare om găsi și pestrița.

N-am mai mers pe bicicletă de aproape un an, iar când m-am urcat în șa în fața blocului m-am șerpuit puțin în căutarea echilibrului. Pe BlueLady am vândut-o la plecarea din Canada și m-am reîntors la Juli(e)ta mea. E grea al naibii, eu am luat-o??! eu se pare, pe vremea când 16kg nu mă înspăimântau ca acum. Pentru mine bicicleta înseamnă mijloc de transport… între o plăcere și alta, plăceri vizuale, de cunoaștere a locurilor și automat sportive, dar nu prea sportive. De data aceasta m-am folosit de bicicletă ca să ajung de la o rezervație la alta.

25 aprilie 2015,
Claudia & Vio
40km pe bicicletă din care vreo cinci pe lângă (pe hartă cu roșu), plus nenumărați alți kilometri de mers pe jos prin reservațiile din aproprierea Brașovului: Dealul Lempeș și Mlaștina Hărman, Pădurea și Mlaștinile eutrofe Prejmer
Album foto.

Când aud de Brașov îmi strălucesc ochii, sunt atâtea de făcut în zonă, atâtea altele pe lângă marea dragoste muntele. Ca drept exemplu, dintr-un grup de șase prieteni Mike a fost la maraton, Radu, Andrei și Octavian s-au dat pe cursiere până la Sf. Ana, iar eu și Vio înarmate cu biciclete și mult entuziasm am plecat să cotrobăim prin rezervații după minunile… naturii. Nu exagerez când spun cotrobăire pentru că e cel mai bun cuvânt pentru a ilustra verva cu care am am cercetat sălbăticia dincolo de poteci. Ce-am găsit? Experiență 🙂

Încă de la prima oprire, Dealul Cetății Lempeș, am dat semne că nu nimerim intrarea oficială. Din Sânpetru se face dreapta pe undeva de se intră pe un drum forestier doar că nouă ni s-a părut mai interesant să ne infiltrăm printr-o plantație și apoi prin tufișuri de rugi și păducel. Cu bicicletele după noi desigur. Eu pe Julieta am târât-o în câte moduri m-au ținut puterile, data viitoare iau și o sfoară după mine s-o leg și s-o trag la deal.

Distracția s-a terminat repede pentru că am găsit Rușcuța de primăvară (Adonis vernalis), o frumusețe de floare, una dintre cele pentru care și venisem. După ce am pozat-o pe prima de numa’, că așa se întâmplă de fiecare dată – prima-i fruntea, am descoperit că tot dealul e pictat cu verde viu și galben auriu, dar și că pe culme e un drum potecă pe care s-o apucăm mai departe.

Cu încântarea în suflet și împingând bicicleta la deal am descoperit că Dealul Lempeș nu-i chiar mititel (704m), dar că are o pădure și o potecă printr-ânsa ca la manual. Flori (rușcuțe, dediței, stânjenei, covor de brebenei etc.), cel puțin doi iepuri uriași și păsărele mii – cam acesta ar fi bilanțul unui început de zi perfect.

Ne-am dezvoltat și o procedură de lucru: mergeam pe lângă biciclete, le sprijineam de un copac, porneam la căutări și după o vreme reveneam la ele cât să mutăm tabăra puțin mai încolo. Greu ar fi răbdat careva să ne urmeze, dar eu și Vio aveam același scop declarat: să cercetăm pădurea prin cotloanele ce ne păreau mai interesante fără să avem o direcție anume sau o limită de timp.

Cu Dealul am terminat cam pe la trei după-amiază, am reținut poteca-i faină pentru o ieșire la alergat (dus-întors se adună vreo zece kilometri cu câteva sute de metri diferență de nivel) și ne-am îndreptat spre Mlaștina Hărman. Am nimerit-o din a treia încercare după ce ne-am prelins pe lângă garduri și am traversat ogoarele oamenilor. Cu bicicletele după noi. 

Apoi am dat și de panourile informative (prezente peste tot după cum aveam să observăm, însoțite de săgeți indicatoare) și am dat și de mlaștină. Numai că mlaștina era perfect uscată, adică avea ceva apă, dar iarba abia răsărea timidă printre uscăciunea de anul trecut cocoșată de zăpadă. Să mă mai iau după pozele de pe facebook din care reieșea că laleaua pestriță e în floare??! Era în floare, dar anul trecut și asta e o realitate des întâlnită: poze fără dată atașată și autori care le prezintă de parcă tocmai ce le-au făcut. Și am mai auzit de surprize din-astea când au plecat oamenii să găsească primăvara pe munte, iar la fața locului era zăpadă de juma’ de metru că pozele îmbietoare fuseseră din alți ani…

Însetate (și flămânde) am poposit în Hărman. Tare fain satul, faină și biserica fortificată motiv pentru care ne-am băut „regulamentara” bere cu lămâie la umbra ei. Vorba vine băut că nu le-am putut găta și le-am scurs în șanț fără prea mult regret înainte de a arunca dozele la coșul de gunoi.

Am pornit spre Pădurea și Mlaștina Prejmer în căutarea lalelei pestrițe. Pestrița n-am găsit-o, mai degrabă pământ pestriț și nu foarte înflorit spre deosebire de Dealul Lempeș unde ne cam prea obișnuisem cu frumosul. Bicicletele, după ceva pedalat pe iarbă printre mușuroaie, au sfârșit legate fedeleș de un copac ca să putem umbla în voie.

Nici aici n-a fost chiar rău. Pădurea e brăzdată de tot felul de canale cu apă, un fel de labirint prin care răzbați căutând un copac căzut pe post de punte, un loc bun de sărit sau, dacă ai noroc, un baraj de vreascuri făcut de harnicii castori. Căprioarele au și ele potecile lor, pe alocuri chiar bune de urmat mai puțin atunci când se cere mersul piticului prin lăstăriș. La capitolul flori mai multe frunze, dar noi am căutat temeinic până când a început soarele să ne dea semne că ar cam fi timpul să plecăm.

Și-am încălecat pe-o șa și-am descălecat curând la trecerea unui canal pe care castorii cu barajul lor îl transformaseră în partea pădurii într-un fel de iaz, iar în partea câmpului, din pricina micii cascade create, într-un pârâu repejor pe care nu-l puteam trece încălțate.

Deja se vedea drumul național și traiectoria spre Brașov ne era clară. Doar umbra pestriței negăsite ne urmărea din pădure, ea și vreo căprioară ce se tot auzea zbughind. E drept că pe panourile informative laleaua nu era prezentă, așa cum nici bujorii nu apăreau și cu toate astea am văzut doi-trei lăstari la o margine de crâng.

Pedalatul la șosea cu trafic, gropi și animale moarte pe post de hopuri n-a fost chiar încununarea zilei, dar ne-am descurcat ținând aproape linia albă și departe șanțul. Tare fain fu și apusul privit fugar din goana bicicletei că deh, dacă te fură peisajul în aste condiții sigur nu devii tablou…

Seara ne-am fi strâns cu toții la împărțit impresii, dar ne era la toți atât de foame, exceptând-o pe Mike, încât nu-mi amintesc prea bine cum au venit și băieții și cum ne-am pornit spre pizzeria Vitto unde berea mi-a dat lovitura de grație de nici pizza aia bună n-am dovedit-o la jumătate. Ba, iaca-mi amintesc dușul cu rol de curățat praful pădurii ce-mi trecuse prin fibra hainelor și care, la primul val de apă, mi-a adus aminte cu usturime de toți rugii ce m-au zgâriat și înțepat. Încă nu-mi stă de umblat la tricou cu mâneci scurte, arăt a scăpată-n copilărie. Și-mi place.

p.s. încă o poză cu vedeta turei – rușcuțaaa! E prima oară când am văzut-o și vă spun: e mult mai frumoasă în realitate și tare delicată la atingere, atât petalele cât mai ales frunzele.