Ciorna unei întâlniri uitate… sau inventate

Am găsit următorul text pe blog la secțiunea draft a articolelor în lucru – o ciornă. Îl redau mai jos așa cum l-am găsit, fără diacritice, cu o corectură sumară.

Ce e totuși interesant la el? Păi: nu-mi amintesc când l-am scris, de ce l-am scris, ce m-a inspirat și mai mult, am reușit să îi alterez data de creare și nici nu am evidența reviziilor astfel că tot ce pot spune despre acest text este că l-am găsit pe blog. Nepublicat, cu un titlu pe care l-am trecut mereu cu vederea: „Ciorna”.

Nu e prima oară când citesc ceva (uitat) scris de mine, dar e prima oară când pot citi cu toată obiectivitatea de care sunt în stare pentru că nu simt să am vreo legătură cu acest text, nu știu dacă s-a dorit a fi o ficțiune sau o transpunere „ca pentru blog” a unei realități din ultimii șase ani. L-am publicat pentru că mi s-a părut interesant ce surprinde.

E seara tarziu. Soneria te face sa tresari in timp ce te grabesti deja mecanic spre usa. Iti auzi proprii pasi creand greutate, propria mirare intreband cine-o fi, ochii deslusind prin ingustimea unui vizor conturul Lui. Nu te asteptai sa vina. Adica il asteptai, numai asta ai facut de ceva vreme incoace si totusi el e dincolo de usa pe care cheia din mana ta o va deschide. El e atat de aproape si frica te cuprinde aproape instantaneu.

Te privesti o clipa in oglinda din hol si simti ca esti mai urata ca niciodata. Vezi cum toate trasaturile tale iti tradeaza oboseala, insomniile, nemultumirile, visele destramate, slabiciunile, varsta. Vezi cat de mare e golul din ochii tai si incerci sa construiesti un zambet pe care sa i-l afisezi la intrare si zambetul apare repede insa numai tu stii cat de superficial e… Te bucuri cand paseste spre tine, dar neobisnuinta bucuriei creeaza panica si tu stii ca se vor completa una pe cealalta pana cand una va invinge. Desigur, daca el ar stii toate acestea, ti-ar curma razboiul, te-ar imbratisa pana cand orice umbra ar disparea. Ca sa stie ar trebui sa vorbesti, ca sa vorbesti ai nevoie de curaj, dar ti-e frica si frica si frica!

Deschizi usa, zambesti, il poftesti inauntru, in casa ta, dar inauntrul tau e un haos de trairi si de emotii, ce bine ca zambetul rezista si ca, surprinzandu-te o clipa in oglinda, totul pare atat de real cat sa crezi si tu, ca el nu pare a sesiza nimic gresit. Zambetul lui e sincer si mai ales, e liber si cu cat seninatatea lui e mai mare cu atat falsitatea ta doare mai tare. Unde e libertatea mea, te intrebi, increderea in mine, de ce tremur, de ce ma indoiesc, de ce ma uit in ochii lui printre atatea intrebari nerostite?

El e aici asa cum ai vrut. Increderea lui te dezarmeaza, cuvintele lui propaga disensiuni intre cuvintele tale, gandurile se amesteca ca intr-un bol de loterie, nimic nu se mai leaga, nimic nu te mai ajuta. Il vezi cum te priveste mirat, dezamagit, nu intelege prea multe, nu poti sa-i ceri sa inteleaga cand tu insati nu te mai intelegi. El pare rabdator, dar cat mai poate rabda, pana cand??!