Ar fi multe de spus, dar ce mai sunt cuvintele când în liniştea şi străinătatea celor patru pereţi am strâns-o în palmă şi am colindat dintr-o parte în alta, stingând şi aprinzând becurile în urma şi-naintea mea, căutând cu ochii ceva nevăzut, dar îndelung aşteptat, bucurându-mă matur şi simplu şi hotărând să nu (mai) plâng, ci doar să mă las trăită de momentul când ei au plecat, când eu am rămas închizând uşa mea în urma lor, închizând cheia mea în palma mea…
Pereţilor mei doar atât: obişnuiţi-vă cu mine!
Sophie Zelmani, Going home 🙂
So, i’m going home
I must hurry home
Where a life goes onWe’re too old to make a mess
Dreams will keep me young
Old enough to stress
Only mirrors tell the timeSo, i’m going home
I must hurry home
So will my life go on
Sa iti fie camin, cuib,refugiu, sa iasa la fel de frumoasa ca inima ta.
Am citit comentariul tau aseara dupa o ora in care ma tot agitasem cum sa fac, de unde sa incep, cand si in ce fel sa le fac pe toate, si m-am simtit ridicola si patetica avand atatea “griji”.
Stiu ca va iesi bine atata timp cat am prieteni care-mi amintesc ce conteaza cu adevarat…