Cum e oare sa fii cel care intra ultimul intr-o sala in care fiecare loc posibil a fost ocupat? Intr-o sala unde linistea se regaseste pana si in vorbele lectorului, iar pasii tai par bombe ce asediaza orasul, unde toti ochii isi atintesc retina brusc spre tine, iar spatiul pe care trebuie sa-l parcurgi devine infinit de lung?
Si dupa ce ai ajuns in coltul cel mai din spate cu toate acele capete intoarse dupa tine, cu toata imbujorarea care te arde pe dinauntru, cu sfortari dureroase de concentrare si infiltrare subtila in aerul incaperii, lumina reflectorului se stinge, vocea unica de pana atunci se inconjoara de alte voci, scaunele scartaie de-atatea ridicari bruste si ramai cu ochii pironiti in fata timpului pe care nu mai reusesti sa-l percepi.
Cum e sa fii personajul final intr-o piesa care s-a jucat fara tine, sa fii cel care ramane cu aplauzele nemeritate, cel care se uita spre usa cu regret asteptand sa mai simta doar zgomotul inchiderii ei ca pe o aruncare in temnita?
In sala e cald, oamenii se scurg usor afara, ramai doar tu si ecranul alb candva mangaiat de imagini colorate, dar acum e doar alb si gol si intins intre cele patru colturi – exact ca si tine. Privesti catre locul vorbitorului, te fascineaza scaunul ramas gol, dar nu-l fotografiezi pentru ca niciun aparat n-o sa-ti redea conturul acela de vid care sade acolo si-ti spune: ai ratat toate cuvintele mele, toate cele pe care nu le stii si pentru care te vei rascoli cautandu-le!
Apoi din usa, ai putea privi inapoi. Doar scaune aliniate, doar lumini atarnate simetric pe pereti, doar un ecou care se lipise de tavan si acum coboara lent ca o ninsoare din flori de mar si care te imbie sa rostesti un nume. O faci! Spui tare numele acela, spui bland numele acela, apuci manerul clantei si stii ca de data aceasta tu vei inchide usa. O faci incet, fara sa trantesti, fara ura dar si fara resemnare, doar ca un vechi strajer care simte ca anii lui si-ai zidurilor sunt aceeasi.
Pleci, iesi in lume, in multime, zambesti, vorbesti, razi chiar, din cand in cand piciorul doare si-ti scapa cate-o grimasa pe care o maschezi din obisnuinta cand nu e nimeni pregatit s-o observe si te indepartezi fara sa privesti in urma, fara sa fii eroul care paraseste cetatea ci doar un biet ostas plin de vointa si cu toata increderea in spada lui de otel. Nu esti mai puternic, nu esti mai plin, esti la fel de firav ca si coaja unui copac fara miez si te pierzi in luminile artificiale soptindu-ti cu sinceritate: acesta e numele tau…