Cateodata cautam naiba stie ce, dar senzatia aia de negasire pune stapanire pe tine si sub obsesia unui obiect perfect, dar invizil te framanti. Unii raman ancorati pentru totdeauna in cautarea visului pe jumatate trait. Nu se multumesc cu nici un alt substitut. Si daca ii cuprinde disperarea vor invata sa traiasca cu ea. Singura lor teama e intalnirea cu Finalul, cand pustiirea poate fi singurul acoperamant.
Altii devin una cu propria lor Asteptare si-si petrec timpul trecand dintr-o incapere in alta fara sa gaseasca zidurile care sa-i protejeze inde-ajuns. Raspunsurile par sa fie aproape, dar de neatins ca razele unui soare strecurate printre frunze.
Eu nu ma pot imparti intre a astepta si a cauta!
Brusc mi-am interzis asta, m-am autosechestrat, mi-am instaurat starea de urgenta.
Pentru ca tot cautandu-ma si disperand ca poate nu voi gasi nimic intr-un final, m-am lasat tarata de temeri si am sfarsit intr-o tacere care ma macina pe dinauntru scuipand afara siruri nebune de cuvinte si nu mai astept decat un semn ca sa implinesc sfarsitul cautarii mele.
Ma uit spre viitor si fac din amintiri tunel si din sperante luminita mult ravnita si din soare pelerina si din lacrimi roua si din mine o floare mica si neinsemnata, galbena, ce s-ar putea transforma intr-un cuib de seminte sau intr-o coroana de puf peste care privind o simpla respiratie le-ar putea raspandi pretudindeni… Asa ca daca voi fi eu Aceea sau tu Acela intelege-mi teama si nu ma imbratisa prea strans…
in the end my eyes will be full of your silence…