Pentru „ţ” ăsta trec frumos pe diacritice că doar nu l-oi scrie pe Cănuţă cu tz (atunci chiar ar fi mai sucit ca-n poveste). Unii poate ştiţi povestea, alţii nu, dar câte poveşti nu intră pe-o ureche şi ies pe cealaltă şi poate doar o întâmplare să le scoată la lumina gândului da bă, asta e ca-n Fata Babei şi Fata Mosului sau râzi tu râzi Harap-Alb, da’ nu-i râsul tău…
Et le soleil du bel âge brillera après l’orage,
un beau matin pour sécher nos pleurs.
Am terminat cu introducerea şi ameninţ serios că nu e şagă ceea ce vreau eu a spune. Mă gândeam în timpul excursiei mele cu metroul spre casă (mai a naibii decât jumătate de munte numai că escaladarea presupune strecurare printre multe exponate colorate şi îndrăcite din Grădina nepreferată a Domnului) şi să revin la gânduri că metroul mă aşteaptă şi mâine, că sunt un om sucit. Mi-a luat mult să-mi argumentez de ce sunt aşa şi de ce merită să mă gândesc la mine şi nu la liniile de cod cu care mi-am bătut capul azi şi care m-au şi învins 🙁
Păi… dacă prima jumătate din mine e făcută din fier de ce mă dilat la frig şi mă contract la cald, adică în traducere libera, de ce sunt slabă când ar trebui şi pot să fiu puternică şi puternică când îmi permit să fiu slabă, de ce-mi ridic ziduri în calea unui pârăiaş, dar mă descopăr vântului puternic, de ce mă judec aspru pentru prostioare şi nu mă condamn pentru rugină şi tot aşa o lungă listă de de ce-uri.
Dacă îmi bag în seamă cealaltă jumătate, una firavă şi sensibilicoasă de mă sperie chiar şi pe mine cu disperările ei sinusoidale, m-aş aştepta, probabilistic calculând, la momente culminante ale declinului şi rătăcirii, la culmi extraordinare de extaz şi relaxare, dar când să le ating apotetic totul se stinge şi revine la normal, la un normal sănătos despre care nu aveam habar că-l pot trăi, că pot fi şi eu temperată şi lucidă.
Prin urmare şi judecând şi după alte aspecte pe care le-am trecut în revistă în metrou, dar le-am uitat în autobuzul păcatelor mele (seara îţi dai seama cel mai bine cât de fierbinte a fost încă o zi de vară) am stabilit ca sunt un om într-adevăr sucit, nu atât pentru alţii cât pentru mine. Când să pun degetul şi să zic şi eu ca Omul asta sunt, pac! îmi fug de sub ochi şi mă răstorn ca mămăliga din tuci. Câteodată mai moale, altădată mai tare, dar întotdeauna fierbinte cât să te gândeşti de paişpe ori de-ai curaj să pui mâna pe ea. Inclusiv eu…
A fi sucit inseamna, in acceptiunea generala, a iesi in tipare, a fi ciudat sau altfel spus „a nu fi in rand cu lumea”.
Putini se gandesc ca poate insemna si a fi tu insuti. Inseamna sa iti traiesti propria viata si nu pe cea pe care o impun „bunele practici in domeniu”.
Infruntarea vantului puternic si caderea in golurile disperarii ne ajuta sa ne cunoastem si sa ne croim proriul drum. Sunt manusa aruncata destinului comun (atunci cand ne simtim mai mult decat muritori de rand) si suferinta singuratatii in infruntarea prejudecatilor.
Citind si alte ganduri pe care le exprimi aici pe blog te vad ca pe un om pentru care timpul nu e doar un ticait de ceas. E o masura a trairii intense izvorate dintr-un suflet frumos si generos aflat in cautarea drumului catre fericire. Sper din toata inima ca visele sa ti se implineasca!
Bine-ai revenit windtalker! Daca mai scrii doua comentarii din astea iti fac cont de guest 😉 Glumesc desigur… dar iti multumesc pentru fidelitate si pentru ganduri 🙂
Ma bucur ca ai inteles despre ce fel de suciri si rasuciri e vorba. Si daca ma gandesc mai bine as adauga:
in clipa cand admiti ca esti un om sucit ai sanse mari sa descoperi sensul in care ai putea sa te si desucesti…