Zilele acestea am tot avut impulsul să scriu pe blog, dar am renunțat de fiecare dată cu sentimentul că am mai scris asta cândva. Nu mai știu unde, în care postare, cu ce cuvinte, dar cu siguranță mă repet în stări și-n cuvinte, chiar dacă timpul și locul sunt atât de diferite.
Nu vreau să scriu despre ceva anume. Nimicurile existențiale, mai ales dacă se repetă, ajung să nu mai impresioneze pe nimeni, nici măcar pe cel care le scrie. Bolile vechi plictisesc. Însuși bolnavul încetează a mai deschide gura, ci doar se mută de la o fereastră la alta sperând ca de undeva din zare să se mute gândul pe un alt subiect. Altul mai… digerabil.
Mi se pare trist când ființa omului devine previzibilă și a mea este fix în acest punct. Știu suficient de multe despre mine cât să-mi displacă propria companie. Atunci când au succes, unii oameni spun: sunt bine cu mine, sunt bine în pielea mea. Și propovăduiesc cât de mult pot în jur. Ba chiar iau și bani pentru asta. Bani meritați de-altfel, căci fix acești oameni știu cel mai bine cum a fost când s-au simțit mizerabil. Muuult timp.
Până aici am scris aseară. Astăzi? Aș prefera să nu reiau, dar nu s-a schimbat nimic. Am stat îmbrăcată o oră în echipamentul de alergare până m-am motivat să ies din casă. Iar dacă asta mi se întâmplă când e despre ceva ce-mi face plăcere, pentru orice altceva urnirea e epuizantă…
În ringul zilelor, la colțul opus al celor de pus în ramă se află cele ca ieri, ca azi și ca mâine. Sigur nu scap așa repede din mlaștina lor. Tăcerea e cea mai bună cale de a mă trata, doar că nu mă face fericită, ci doar o supraviețuitoare. Blazată. Și dacă erau cuvinte pe care să le urăsc pe lumea asta, iată-le: blazare, compromis, indolență. Bifate.
Oamenii oricum nu-și prea mai vorbesc. Unii doar scriu, alții doar citesc, iar pozele anulează linii întregi de comunicare. Recunosc, și eu practic asta, dar aș prefera să nu observ fenomenul, să nu-l las să mă afecteze. Să „scroll” mai departe. Pe de altă parte, dacă ne-am scrie întocmai ce simțim, lumea ar deveni cu adevărat un loc greu de îndurat.
Și da, sigur am mai scris asta cândva. În trecut la fel de bine ca în viitor.
Cred ca starea asta vine si cu varsta. Ne place sau nu, imbatranim si incepem sa ne mai pierdem din entuziasmul si energia din tinerete.Insa da,relatiile sociale s-au schimbat mult in ultimul deceniu. Inainte oamenii se mai priveau pe strada, acum stau cu ochii in telefon. Paradoxal, desi vorbim mai mult, comunicam mult mai putin.
Entuziasmul, cândva o stare atât de ușor de atins, acum atât de rară și de scurtă durată. Mi-am dat seama inclusiv după ridurile de expresie de unele schimbări, nu degeaba li le spune „de expresie”. Și nu mă vait că mă încrunt mai rar, ci că nu zâmbesc mai des…
Legat de comunicare, nu vreau să zic de alții, zic de mine: știam că sunt genul care se retrage-n scorbură, dar telefonul (internetul, în definitiv) îmi și oferă iluzia că păstrez legăturile cu lumea de-afară. În realitate, e ca și cum aș merge cu scorbura după mine, ca o închisoare portabilă.
Te citesc de multi ani dar nu am comentat niciodata. Te urmaresc pentru ca scrii despre alergare, munte etc (si eu alerg). Si totusi simt ca acesta este articolul mi-a placut cel mai mult, m-a atins cel mai mult. Multumesc ca ai scris!
De obicei, genul acesta de scrieri rămân la nivelul de jurnal nepublicat, privat, mai ales de când sunt plecată și familia citește mai cu atenție…
Pentru o persoană care vorbește mult și scrie jurnale foarte lungi de la concursuri, tranzitez o perioadă destul de taciturnă.
Mulțumesc și eu că mi-ai scris, credeam că nu va citi nimeni…
Claudia, parca esti Antoine din „M-am hotărât să devin prost” de Martin Page. Cat de multe ai spus in ultima fraza!
Mai trebuie dat un restart, ce bun e un MPC din cand in cand. 😀
Un MPC lunar ar fi perfect…
„aș merge cu scorbura după mine, ca o închisoare portabilă.”- ce intuitivă exprimare! Adică să stai și să nu stai. Hai cu telefericul nu cu portabila telecabină.
Cred că asta e marea deziluzie a internetului, singurătate deplină în mijlocul lumii 🙂
Dar cum există și lucruri benefice, merită mers înainte.