How I wish, how I wish you were here.
Pe la ora 10, intr-un oras aflat in reparatii, murdar si incredibil de prafuit, scaldat pe nedrept de-un soare atat de frumos de primavara, ma aflam pe malul Dambovitei, hranind pescarusi cu bucatele din covrigii mei cu susan. La prima aruncare s-au ridicat cu totii din apa si-am crezut pentru o secunda ca s-au speriat si fug de mine, dar nu, ei veneau la mine si au ramas cu mine (cat timp am avut ce arunca, evident)…
Si zburau, zburau, in jurul meu, prindeau bucatelele din zbor si aproape ca mi le-ar fi luat direct din palma… Eram singura acolo, in cu totul alta lume desi ma aflam inca in ea si pasarile mari si albe ma inconjurau cu batai de aripi si tipete adanci…
Zambeam cu lacrimi, era incredibil! intr-o secunda totul se schimbase, mi se daruia fericirea cand n-o cerusem, cand n-o asteptam ca si cum universul m-ar tine in palme fara sa-i ofer nimic in schimb… Si oricate zbateri m-ar putea scapa printre degete, El nu ma lasa sa alunec…
Am plecat spre casa, un om oarecare, cu tenisi murdari, cu par ciufulit, in maini ducand pungi de cumparaturi, in dreapta carti, in stanga casca de alpinism si in piept o inima plina.
Imi amintea ca bate ca o pereche puternica de aripi si ca fiecare clipa e pretioasa. Ca viata mi-e ca un zbor…
Chiar azi, de fapt acum cateva ore, uitandu-ma pe niste poze mai vechi, ma simtii fericita, cu inima plina, cand revazui o fotografie facuta pe munte, iar jos, in vale, se zareau casutele ingramadite.