Era cât pe ce să public titlul fără nici un conținut sub el. Acum urmează vorbăria, vă dați seama. Blogul nu e jurnal – e concluzia la care am ajuns după două luni de tăcere, cu excepția jurnalelor de la munte pentru care nu există pauză, suspendare, mofturi de muză, criză etc.
(ce văd sau înțeleg alți blogeri prin blogul lor îi privește)
Nu e jurnal chiar dacă admit public că scriu mai mult pentru mine, aproape doar pentru mine – blog aparent personal țin să amintesc, pentru alții s-ar chema că o fac dacă aș oferi constant informații de folos pe baza unor criterii de minimă performanță orientate pe un anumit domeniu – nișă în limbaj de conferință. Nu e jurnal pentru că un om își poate scrie sieși într-o multitudine de feluri, iar eu îmi impun în scop util un soi de disciplină prin scrisul acesta public.
(o să urmeze o paranteză)
Când blogul acesta era anonim scriam ce simțeam, eram liberă de orice responsabilitate, cuvintele mele nu trebuiau să ajute pe nimeni, nimeni nu aștepta să fie informat din ele, de fapt, acești nimeni erau ca și mine, anonimi – sufletul nu se recomandă cu numele înainte.
Acum scriu și las nepublicat, poate chiar șterg pentru că mă întreb cui trebuiește? trebuiește?, pentru că mă avertizez vezi că rănești, pentru că-mi amintesc de cutărică rudă, vecin, prieten, amic, pentru că sufletul nu se mai poate descoperi în fața oamenilor cancan-curioși despre care știu că nu dragul de lectură îi aduce aici și-atunci mă declar prea-mult-obosită de lipsa de anonimat…
(revenind)
Nu știu cum ar fi un jurnal jurnal al meu. Sunt curioasă, dar se pare că nu am simțit nevoia să-l scriu încă. M-am jucat cu începutul și am multe începuturi scrise pe fieunde, am tot aruncat din ele, pe altele le-am transformat în ceva ce poate fi citit, ideea e că țin atât de mult la ideea de jurnal încât sunt ferm convinsă că nu mi-a venit vremea să țin unul la modul serios. Se spune că e sănătos să ții jurnal, în scop terapeutic, iar asta se suprapune peste o altă idee de-a mea cum că vindecarea tarelor sufletești începe și se termină cu sine – ajutorul exterior e maxim un ghidaj luminos pe pista de aterizare, nicidecum pilotul.
Un blog ca cel de față, personal, poate trece drept un soi de jurnal. Și aici am greșit eu în ultima vreme, a nescrisului, căci m-am pus (și m-am uitat acolo) în postura cititorului și am încercat (în zadar!) să-mi impun să scriu în spiritul unui jurnal, cronologic, fidel, exhaustiv.
Cu alte cuvinte, cu excepția muntelui (slavă muntelui că există că devine printre altele și un reper al funcționării normale!), m-am blocat în: scrie ultimele impresii despre Canada că doar abia ce-ai plecat din ea, scrie despre România ta, scrie despre drama din familia ta, despre întoarcerea la job, scrie despre cum sufletul tău de femeie încă se tulbură adolescentin și pur, scrie despre cum te revoltă atitudinea lui cutare chiar dacă îți citește blogul și se va victimiza instant, scrie!… și uite că n-a mers pentru că blogul acesta nu e un jurnal.
N-am înțeles din prima, după aproape șase ani de blogging încă mai am de învățat din această experiență, din acest blog alter ego. Ce știu sigur acum e că interdependența eu-blog e una sănătoasă, e un reper, e o disciplină, o lecție continuă, un repaos sufletesc camuflat după nevoile prezentului.
(e drept, nu vă ajută pe prea mulți dintre cititori astă poveste de/din culise)
vrei nu vrei in timp se transforma in jurnal, reperele anumitor momente si trairi au legatura cu tot ce apare pe blog, doar tu esti translatorul lor, noi citim doar ce-i pe luciul apei;
cateodata scrierile tale sunt ca semnele egiptene, habar n-ai ce vrea cu adevarat sa transmita acel semn, te chinui un pic sa-i dai un sens si-apoi renunti, lasi semnul sa fie dezlegat de cel ce l-a desenat, tu ramai doar cu admiratia 🙂
Eh Ren, se transformă blogul în jurnal câteodată dintr-o curgere fluentă a poveștilor, dar eu nu mă pot transforma într-un autor de jurnal, se pare că nu pot. M-aș simți obligată și m-am simțit obligată la a asigura această curgere și nu mi se potrivește. Conflictele cu sine pe teme de genul ăsta (de parcă s-ar fi terminat problemele serioase??!) sunt destul de greu de rezolvat căci ne prindem greu de existența și de miezul lor.
Pentru cineva fără blog sau fără exercițiul constant al scrisului poate părea de-a dreptul absurd să ai astfel de momente de cumpănă, dar cumva lucrurile astea se întâmplă și altora, însă sub alte forme – comunicarea se manifestă cumva, iar blocajele în comunicare or avea și alte chipuri mă gândesc…
Ca o completare, iată ce-am răspuns pe pagina de facebook (că doar nimic nu inspiră mai tare ca dialogul):
Pe blog poți fi doar o parte sau poți fi „încriptat” sau poți fi exact cât vrei să fii în cuvinte… Scrisul „privat” nu-mi priește, mă apucă lenea, intervine abandonul, plictisul, pe când scrisul public îmi solicită mintea, gândurile sunt supuse reformulării, exprimarea cere un strop de grijă în plus, ba chiar menționez menținerea în formă în privința limbii române scrise. Publicând validez, exersez, perfecționez… cam ca la alergare. Creșterea nu presupune performanță ci o viață mai sănătoasă 🙂
nici nu trebuie sa te transformi, cumva asocierea cu un jurnal vine tocmai prin prisma faptului ca o fi blogul public, dar blogul ramane personal pana la urma; te felicit ca te menti intr-un anume stil si ca rar iti expui fatis anumite trairi personale.
eu n-am reusit, am tendinta sa ma expun cu toate ale mele simtiri si mi-am dat seama ca nu e bine deloc, dar asta sunt…si daca tot nu ma pot schimba l-am inchis…
te inteleg, nici eu nu-s constanta in scrisul privat, mainile se duc mereu spre tastatura, as vrea sa scriu, sa postez insa n-o fac, daca nu postez la ce bun imi
spun…
oricum, tu ai ceva de spus, ptr mine cel mai mare „deliciu” raman acele „codificari” pe care cu atata eleganta si talent scriitoricesc le mai inserezi cand si cand;
fara sa te laud ori sa te periez, ca n-am niciun profit de pe urma asta, admir calitatea slovelor si stilul din ce in ce mai elevat si profund 🙂 imi place mult
Ren, cred că ești cel mai fin observator al Claudiei de la Meetsun 🙂
Mulțumesc de feedback, dar țin să-ți amintesc că povestea aceea cu dragostea virtuală a fost tare fain scrisă. Poate, uneori, ar trebui să te lași dusă de tastele unor astfel de povești…
da, blogul nu e jurnal, e cel mult o parte (mai mare sau mai mica) dintr un om. si te inteleg perfect, si pe mine ma enerveaza lipsa de anonimat desi mi-am asumat-o.
si da, si eu oscilez uneori intre trebuinta lor si trebuinta mie 🙂
E totuși mai interesant înafara anonimatului, e mai provocator… să zicem 😀
blogul e un altfel de jurnal; cuprinde secvente (mai mult sau mai putin consecutive) din viata, cuprinde relatari si mai ales meditari/impresii. Unul care indrazneste sa te traga de maneca, care este si nu este de acord cu noi.
A, si cred ca noi oricum ne transformam, si blogul se transforma dupa noi :))), vrem /nu vrem.
E un altfel de jurnal. Inițial am vrut să pun titlul „blogul nu e o dare de seamă”, dar mi s-a părut prea dur. Atunci, acum deja simt că era un titlu mai bun însă știu că venea dintr-un auto-reglaj al unei proprii frustrări. Și așa am tendința să încarc pe alții ce nu pot descărca din mine.
De luni de zile îmi tot revine în minte un dialog cu cineva:
„- Eu tot nu înțeleg care-i treaba cu blogurile astea… altceva n-ai mai bun de făcut decât să scrii?
– Păi așa îmi vine, când am chef, când simt nevoia… scriu… poftă ca de ceva dulce, trebuie să gust…
– Mie când îmi e poftă de dulce îmi cumpăr nu îmi fac… ”
La mine este exact invers, blogul nu s-a vrut initial a fi un jurnal (l-am creat de fapt pentru a povesti drumetiile pe munte) dar a devenit si imi cam place asa, in sensul ca mi se potriveste mai bine. Pana la urma asta este cel mai important la treaba asta cu blogurile, sa scrii despre ce ti se potriveste, cum si cand ti se potriveste cred eu.
Cenzura supăra fiecare persoană care deține un blog. Și aici se poate discuta în paralel despre cel care creează și creația lui. Ai sau nu ai nevoie de public ca artist?
Dileme, dileme, dileme.
Poti avea dilema asta si fara sa fii artist si o ai imediat ce iesi de sub anonimat. Eu am nevoie de public pentru autodisciplina si pentru ca sunt un om care impartaseste.