Săptămâna asta începe pentru mine sub imperiul somnului, dar şi al optimismului. Ieri am alergat fluturi, dar în curând voi fi eu însumi unul. Nu, nu urmează să mă transform ci doar să mă imaginez unul peste 5 zile când voi alerga / merge / zbura / târî pe şi peste culmile Bucegilor.
Cu toate că am început prost anul 2011, m-am hotărât să nu las totuşi Marathonul 7500 să treacă pe lângă mine. Dacă anul trecut l-am terminat (când vorbeşti de peste 90km verbul a termina înseamnă enorm) şi am ocupat şi un frumos loc trei, anul acesta mă mulţumesc cu secţiunea Hobby (doar 45 de km).
Pentru cei ce vă întrebaţi, nu mi-au trecut „de tot” problemele genunchiului, însă 7500 înseamnă mult prea mult pentru mine ca să nu risc măcar un pic… Şi chiar dacă nu m-am antrenat pe măsura provocării, chiar dacă competiţia se simte în aer (deja 10 echipe de fete înscrise), chiar dacă mă cuprind uneori din senin emoţii de parcă aş da un examen la care n-am (prea) învăţat, simt bucuria apropierii de linia de start 🙂
Oricum m-aş gândi nu pot considera 7500 ca fiind doar o competiţie montană pe echipe. Pentru mine cel puţin, e…
– tradiţie – aşa simt chiar dacă anul trecut a fost prima mea participare (şi a doua ediţie din istoria ultramaratonului);
– echipă – nu mă văd participând cu altcineva înafară de Mike căreia îi mulţumesc pentru încredere şi susţinere;
– munte – în aceeaşi zi parcurgi mai multe trasee din Bucegi, imaginea de ansamblu e nepreţuită (e timp destul şi pentru a vedea ce e în jur);
– voinţă – chiar dacă nu se aleargă integral diferenţa de nivel fiind destul de mare, ritmul e unul alert, momentele dificile pot apărea oricând şi e foarte important să iei deciziile potrivite şi a merge până la capăt;
– cunoaştere – o astfel de experienţă te schimbă inevitabil, ca de altfel orice concurs la care ajungi să-ţi vezi cu adevărat limitele fizice şi psihice;
– interes personal – numesc astfel generic toate celelalte motive pentru care particip: mândrie, plăcere, ambiţie, provocare pentru care mă simt puţin vinovată 🙂
Ce mi-am propus? Să-l termin întreagă (şi eu şi Mike ) şi să scoatem un timp cât mai bun. Tot ce e mai mare sau egal ca performanţa de anul trecut… e bonus! 😉
Şi cum întotdeauna există şi un „dar”, îmi pare totuşi rău că nu merg şi anul ăsta la secţiunea Elită… Acum cinci luni însă, abia dacă îmi mai imaginam revenirea la munte, deci chiar ar trebui să mă bucur de ceea ce am şi să prind aripi aşa cum o fac la fiecare întâlnire cu muntele!
Mai e puţin însă…
5…
4…
3…
2…
1… Run!
Ce pot sa spun…Succes, flururas. :))
@shaman: sper sa fiu un fluturas daca e vreme buna si un vultur, daca e vreme rea 😀
Fie-ți pasul sprinten și cărarea însorită. 🙂