Zilele acestea dinspre viitor si inca nedisparute in trecut m-au imbatranit brusc. Fiecare celula din carnea mea a imbatranit si anii mi s-au imputinat. Am sarit cu un pas gigant prin timp lasand in urma doar niste bule uriase, nedefinibile. Dar acum sunt AICI, intr-un oarecare punct stationar, temporar desigur, dintr-o calatorie ce nu se mai anunta nesfarsita, avandu-ma pe mine ca singur punct de sprijin si ca sigur punct de perturbare.
Din coltul meu vad ca lumea se deschide pe mai multe directii si etaje, vad lucrurile care se leaga si care nu, vad ca e inutil deseori sa ma sincronizez cu aceasta lume haotica ce-si muta centrul de greutate aleator.
Simt ridurile ce-mi cresc sub chip mai adanci decat cele pe care zambetul le evidentiaza generos. Iar acest zambet e unul exterior care nu zambeste interiorului decat foarte rar si-atunci cerandu-i simbria. Din acest ne-zambet se naste incet, incet inclestarea.
Am descoperit cuvintele care se rostesc inauntru, care nu au nevoie de aer pentru a fi articulate, care se sting in zbuciumul tacit al stomacului si care nici nu vor sa se-auda vreodata. Am invatat sa tac, sa ma aud tacand, sa nu ma vreau vorbind.
Am lasat apasarea inimii sa creasca si sa devina una cu mine – un mare ghem, totul concentrat intr-un singur punct; restul e doar materie imprastiata, doar prelungiri si oase si carne sub coaja unui contur numit trup.
Am escaladat bordura si am mers asa zeci de metri pe coama ei, intr-un echilibru perfect, iar tocurile inalte n-au facut decat sa fie si mai multa siguranta in pasii mei si-am refuzat sa mai privesc in jos ci doar inainte. Intr-un echilibru perfect am mers pe inchipuita sarma, iar luminile ce ma orbeau erau de fapt morile de vant ale lui Quijote si prin urmare le-am infruntat…
Cand s-a facut intuneric am regasit culoarea interioara si m-am purtat firesc ca la mine acasa. Am urcat trepte nevazute al caror sfarsit l-am stiut fara sa numar, fara sa aproximez.
M-am invelit cu parfum de crini si m-am asezat intr-un alt colt, de aceasta data cu adevarat tacut. Cum nici umbrele n-au indraznit sa miste si nici secundarul nu si-a stricat cadenta, nelinistea s-a transformat in perna si mi-am spus soptit si cald: pune capul, dormi!