Arhitecturi și frig

sau Călătorind cu mine

Vremea în Pilsen m-a învățat să nu las nici un strop de soare sau de-albastru să se piardă. Aici pot fi zile în șir fără pic de culoare, în care nori albi țin orașul captiv sub plapuma lor grea sau zile în care fiecare jumătate de oră e ruptă din altă prognoză. De dimineață cerul era posomorât, ploua, apoi au apărut pete albastre și doar în câteva minute soarele apărea ici-colea. În alte câteva minute vântul alunga toți norii… Era momentul să pornesc la drum.

Până să ies efectiv din cameră, se înnorase deja. Dar tot am ieșit. Încotro? Pași-mi vor decide singuri. Am găsit un oraș aproape pustiu, tăcut, unde oamenii apar rar, din mașini sau spre mașini. Cu atât mai bine.

Cum am știut dintotdeauna, am sufletul unui călător singuratic. Când pornesc la drum, mă inundă o bucurie stranie pe care o consider ușor bolnavă. Îmi pare că de-abia în clipele acestea lumea mi se dezvăluie. Simt cum zâmbetul îmi stăruie pe chip și-l feresc cu greu de ceilalți călători. Pe acele străduțe unde nu e absolut nimeni încerc fericirea – în aceea clipă doar eu le văd, doar eu exist, doar eu privesc către ferestre, către ușile închise, către ziduri. Poate de aceea îmi și place să fotografiez detaliile de arhitectură, e ca și cum zidurile m-ar privi înapoi…

Uneori doar pașii mei se-auzeau. Și atunci, mă opream în loc. Liniștea perfectă se așternea în jur. Ridicând privirea spre cer prin culoarul dintre ziduri, norii mergeau. Într-un oraș străin, totul mi-era cunoscut. Când suntem oare cu adevărat străini?!?

Pare greu de crezut pentru cei care mă cunosc, dar călătoriile solitare mă obligă la tăcere și îmi place să tac. Mult. Tovărășia oamenilor îmi cere să le împărtășesc din miile de gânduri ce-mi trec prin minte, lucru de la care nu mă pot abține. Singură nu am nici o luptă de dus, e totul permis, toate gândurile sunt libere să zboare. Singură, nici un detaliu nu se mai poate ascunde de ochii mei, liniștea cu atât mai mult.

În graba plecării am lăsat mănușile și căciula pe cuier. Frigul l-am simțit imediat cum am ieșit din hotel, dar nu m-am întors. În frenezia străduțelor pe care nu mai fusesem încă, a descoperirilor, frigul mă capturase, dar nu mă putea birui. Mâinile roșii-vineții, degetele de pe aparat amorțite, buzele înmărmurite, până și firele de păr îmi șopteau: neee e frriiiig… iar eu mergeam și mergeam și mergeam.

Am ajuns la o biserică mare și intrând, am găsit-o goală. Băncuțele parcă mă așteptau într-o rază de lumină. Deși nu era cald, mi s-a părut un loc bun de popas. O biserică toată numai a mea! Nu m-am rugat, nu m-am gândit la nimic, doar am stat în fața Lui și mi-am odihnit sufletul. Nu I-am cerut niciodată iertare înainte ca eu însumi să mă iert. Nu I-am cerut niciodată ajutorul înainte ca eu însumi să mă ajut. Nu I-am cerut să fie lângă mine în nevoie, ci să nu mă uite în zilele bune. Oamenii Îl uită în zilele lor bune, și-L amintesc în cele negre…

Tramvaiele se auzeau undeva afară, picioarele îmi amorțiseră de frig, îmi păreau rău că trebuie să plec. Călătorul din mine însă, voia să meargă mai departe. Am ales cele mai pustii și întortocheate străduțe, fără să am habar de timp – fotografiam ceasurile fără să văd orele lor, minutele. În astfel de momente, tot ce-mi doresc e ca drumul să devină nesfârșit…

Am intrat într-o cafenea, m-am așezat la geam. Îmbrățișată de palmele-mi reci, ceașca de cafea mă învăluia în aburi. Mă bucuram de ea în lipsa oricărei conversații. Oamenii de pe stradă, oamenii dinăuntru îmi păreau ca niște actori dintr-un film, iar locul meu undeva în sala de cinema. Locul meu, filmul meu, rolul meu.

Unora li s-ar părea greu să stai la o masă singur și să nu faci nimic. Poate de aceea, unii se apucă de fumat, alții se ascund în spatele preocupării pentru telefonul mobil sau al lecturii. Mie-mi place să nu fac nimic din toate acestea, ci doar să privesc lumea, s-o observ, să fiu acolo în ea. Stăm de-atât de puține ori doar cu noi înșine la masă și-atunci vrem să ne evităm, părând ocupați…

Cafeaua cea amară e pe sfârșite, drumul îi cere călătorului din mine să se ridice. Pornesc. N-am apucat să mă încălzesc prea tare, dar un val de soare cu dinți îmi e de-ajuns. E deja după-amiază, oamenii sunt tot mai mulți. Mă amuză când sunt mirați de opririle mele în loc . Îi văd privind în direcția în care privesc. Nu știu dacă ei se mai minunează de o arcadă banală sau de o statuie cu ochii grotești ce ne fixează de parcă urletul ei interior de piatră ar fi trebuit să ne-ajungă! Nu știu dacă ei văd frumusețea unui zid vechi de cărămidă dezgolit parțial de tencuială ca o femeie ce-și lasă veșmintele să cadă în fața omului iubit… Nu știu dacă ei simt transformarea pământului din simplă țărână în multe dintre aceste ziduri, a pietrei, a lemnului sau dacă simt atingerea oamenilor, a daltei, atingerile timpului, a istoriei și istoriilor.

Eu, într-un singur loc înțeleg sentimentul de a fi străin: acela prin care treci și nu-l vezi. De aceea casele acestea despre care nu știu nimic, îmi sunt familiare. De parcă aș locui aici, de parcă oricând aș putea descuia ușa masivă de lemn de la intrare, de parcă fereastra cu flori roșii ar fi a mea – eu oi fi lăsat perdeaua ușor trasă?!? Doar oamenii nu mi-i pot însuși, pe lângă ei doar trec…

E o toamnă târzie, un anotimp al frigului sec. Tălpile înghețate nu vor răgaz, ochii nu vor astâmpăr, cercul se închide oricum. În piața mare, turnul bisericii e deschis. Îi urc treptele din ce în ce mai înguste încălzindu-mă din ce în ce mai mult. Ajung sus și-mi privesc lumea. Nimic nu mi-e străin. Pe multe dintre străduțe m-am plimbat, le-am admirat clădirile, semnele, podoabele, tainele, liniștile. Mă simt binecuvântată. Dacă aș fi urcat întâi aici era ca și cum aș fi trișat. Dar n-am făcut-o. Am fost doar eu însumi, ascultându-mă, făcând lucrurile în ordinea firească a lor, pe care omul de prea multe ori are impresia că o știe mai bine…

Odată cu înserarea m-am pierdut prin târg, printre oameni. M-am plimbat printre ei, cu ei, am devenit ei, am ascultat muzică medievală împreună, am băut vin fiert, am râs când copiii păcăleau cu dulciuri poneii, mi-am păstrat pentru mine doar tăcerea. Noaptea se lăsa peste mine, peste toate câte se dedaseră ochilor mei, peste drumul meu ce se apropia de capăt.

Acum sunt înăuntru, într-un spațiu străin, mi-e cald, arhitecturile lumii sunt acolo, afară, așteptând. Neobservabile, și-n lipsa vreunei măreții, perfecte.