În toamna aceasta se vor împlini unsprezece ani de când am acest blog, de când am simțit nevoia să am un loc al meu unde să scriu, un loc-cafenea, unde nu ești chiar singur ca între patru pereți cu o foaie albă în față. Mai întâi blogul a fost anonim și discret, apoi m-am scos la înaintare și mi-am asumat anumite păreri și povești, iar de o vreme rețeaua socială pe care nu mă omor cu promovatul, lasă blogul într-un colț discret ce începe să-mi placă tot mai mult: oare pot din nou să scriu ce-mi trece prin suflet?!?
Nu știu cine mai citește pe aici căci nu mai contorizez de multă vreme vizitele, astfel că nu știu cui să adresez această postare: doar mie, și vouă? Treaba este că îmi place jocul timpului, deși nu-mi cade bine. După atâția ani mă reîntâlnesc cu o claudia deprimată care simte nevoia de blog, de libertate, să înțeleagă ce mai e aceea libertate. Sunt mai bătrână, mai coaptă, dar mai puțin capabilă de sentimente intense.
Depresia poate fi a naibii de abstractă. Nu e că nu vreau să spun ce mă supără, că nu ar fi cel mai bun loc aici, doar că nu pot găsi cuvintele, cauza, vinovatul. Simt doar încărcătura care îngreunează pașii și îmi diluează tot mai mult prezența, existența, conștiența sinelui.
Am tot citit despre subiect, cunosc și moștenirea ereditară primită, dar mai ales, sunt temătoare pentru cea posibil transmisă fiicei mele. Aș putea să mă scutur și să spun că mi se pare, să nu mă iau prea tare în serios, ce nu cunoști te face cu siguranță mai liber, mai fericit.
Poate e doar criza celor patruzeci de ani care se apropie, începută totuși cu doi ani mai devreme. Poate e doar criza „zilelor intrate în sac”. Sau lipsa unui plan în ce privește viitorul. Sau dorul de munte și sacrificiul resimțit. Faptul că nu mă mai regăsesc în comunitățile din care simțeam că fac parte și care acum abundă de judecători și atotștiutori. Sau poate sunt indiciile și afirmațiile și semnalele că ceva nu e ok, dar nu mai e nimeni să le recepționeze, să le creadă, să le asculte.
Aleargă ca și cum ești singurul care te privește, te ascultă, te așteaptă.
E tot ce pot face. Să mă ascult, să mă aștept, să merg cu mine mai departe. Alerg.
N-o să anunț această postare pe pagina de facebook și mă simt vinovată că n-o fac, pagina este o formă de abonare la postările blogului și cititorii aleg dacă să mai vină pe aici, dacă îi ajută cu ceva, iar eu iau decizia în numele lor/vostru.
Read it… Liked it…You’re not alone.
Mulțumesc de semn, încerc să nu uit, îmi impun să nu uit.
Partea cu „liked it” nu-mi place 😀
Fruntea sus,om frumos.Ma regasesc in cugetarile tale,da,probabil ca si pragul acela de 40 are o importanta majora,eu l am dèpasit cu vreo 2,conteaza sa fim inconjurati de oameni frumosi sufleteste in lumea asta din ce in ce mai nebuna.
Mama lui de prag! Lumea e nebună dintotdeauna, dar acum cu rețelele astea sociale, când oricine se poate exprima, o și vedem și probabil ne ia timp să ne reglăm: ce lăsăm să ne intoxice sau nu…
Un complex de traire si existenta sa fie astazi facebook? Dar maine ce-o mai fi? Intreb pe mine, pe tine, in genere…
Un simplu „consumator” de Claudia si de verde, via NonFacebook!
Azi e facebook, mâine cu siguranță va fi altceva. Sunt și multe lucruri bune care se întâmplă datorită rețelei (nepoata mea se vindecă acum la Roma și datorită oamenilor care au susținut-o financiar aflând cazul de pe facebook), lucruri de care politicienii nu ar vrea să se afle fac înconjurul lumii pe facebook etc.
Încerc să văd doar lucrurile bune și să limitez totuși timpul petrecut acolo…
Ma regasesc si eu printre trairile astea ale tale Claudia.
Eu nu judec ce citesc pe blogul tau, doar citesc. Cu placere.
Si apoi toate pozele de pe poteci si florile, le asteptam cu drag si noi cei de departe si cu dor de munte.
Mergi inainte cu blogul Claudia, te rugam 🙂
Voi merge, dacă nu am renunțat când aveam bebe mic și mă simțeam depășită de situație, acum nici atât nu o voi face. Ar fi și o cedare în fața depresiei sau ce-oi avea.
Mulțumesc pentru susținere.
A trecut mai bine de un an de cand „te-am descoperit si te citesc”. Te admir ca om, in tot ceea ce faci, in pasiunea ta pentru munte, alergat si poezie. Esti o sursa de inspiratie pentru mine si astept mereu cu nerabdare randurile tale. Cu drag, Ionela.
După cum vezi Ionela, și noi oamenii pasionați avem momente plate, goale, confuze. Faptul că știm cum „am fost cândva” ne doboară cred că mai repede și mai dureros ca pe alții, probabil trăim și dramele cu pasiune. Încerc să zâmbesc, de fapt chiar zâmbesc pentru că mi-ați scris și m-ați făcut să vă scriu și meritați un zâmbet din partea mea.
Mulțumesc frumos (cu inimioară dacă ar fi fost să am emoticoane pe blog)
Poate ca se inchide un cerc pur si simplu si ca va veni in curand deschidere de un alt, si daca viata era numai o cicla…
Numai bine Claudia 😉
Nici nu mi-aș dori să fie altfel, mi se pare pitoresc să trăiesc mai multe cercuri, cicluri, nu doar unul singur. E mai natural să avem etape și să evoluăm sau măcar să experimentăm. Numai bine și vouă!
Vine noiembrie si la fel ca februarie, e lugubra si aparent nu are nici un eveniment deosebit. Macar stim ca e trecator. In alta ordine, scrisul de mai sus ma duce cu gandul la poezia ‘Legamant’ a lui Grigore Vieru. Esti o carte, esti vie, te tin deschisa
Noiembrie a mea e plină de aniversări, a lui, a relației noastre, a copilului nostru. Poate va fi o toamnă lungă urmată de o iarnă veselă. Cine știe.
Mulțumesc că ești (și) aici.
ne putem iubi cu adevarat doar daca ne privim prin El, cel al Caruia suntem. esentialul este invizibil pt ochi.nu suntem creatia noastra chiar daca asa pare. entuziasmul si deznadejdea nu sunt reale.le-am inventat noi . neascultand.neascultandu-ne. neascultandu-L. asculta . si vei auzi glasul care spune incotro , cu cine si cum. doar asculta si vei sti. totul.
Claudia,
Te rog sa ma scuzi pentru familiaritatea excesiva, c’est pas méchant si nu fac pe ‘franzelocul’. Sa zicem ca traiesc venele deschise ale Romaniei la fel ca tine si in acelasi timp ferestrele anglo-saxone, franceze si germane. Ceva ma face sa cred ca suntem multi in aceeasi situatie….Stii, vorbisem zilele trecute cu un reputat psihiatru de la CHU Glermont, despre Rabelais care zicea ca tehnicitate fara constiinta este ruina sufletului. Profesorul asta francez, in schimb mi-a Povestit dspre Élie Wiesel din Sighet si de spirala niciodata liniara in care se regasesc oamenii inteligenti vs. o mare de mediocritate. Mi s-a parut génial. E o perioada prin care treci, ai s-o depasesti pentru ca esti puternica. Vezi, mai sunt destui care-ti citesc blogul. Ne ‘vedem’ acasa. Porte toi bien entre-temps, ca sa zic ashe.
Mulțumesc Emil pentru rânduri și referințe, întotdeauna citesc cu altă deschidere când cineva mă face curioasă, iar zilele acestea a fost greu de găsit până și curiozitatea. În ce privește România, ar trebui să scriu despre cum o percep și cum mă raportez la ea. Ar fi un exercițiu bun de sinceritate, însă mă și tem de el…