Amintirile raman intotdeauna simple

A sasea chirie. Incaperile incep sa nu mai aiba identitate (asa cum schimbi temele unui blog…) Lucrurile nu se mai aduna, ci se strecoara singure prin tot felul de filtre. Raman doar cele are trebuiesc si cele care conteaza. Unele sunt cu mine din clasa a cincea, altele din liceu, majoritatea sunt haine, multe dintre carti au ramas pe drum (foarte putine necitite), putine lucruri sunt noi, restul sunt doar utile si inlocuibile.

In timp descoperi care sunt lucrurile cele mai de pret, care te reprezinta sau care te ajuta sa ramai acelasi tu indiferent de decor. Am facut o lista de amintiri vii, dar simple:

– carnetul de note din liceu (nu ca ar fi numai note mari…)
– scrisorile parintilor din anul I de facultate… aparusera telefoanele, dar eu nu aveam unul inca, asa ca ne scriam intens
– poeziile scrise pe vremea cand eram acasa, la mama…
– invitatia de la propriul meu botez
– carti postale primite inca din copilarie si altele de pe unde am umblat prin lume
– lista elevilor carora le-am fost diriginta
– poze alb-negru
– o vesta tricotata de mamaie cand eram in clasa a cincea… as mai putea purta-o si acum
– ultimii ciorapei de lana tricotati de mamaie… nu-i mai pot purta pentru a nu-i rupe
– pulovere tricotate de mama, pe care nu le mai port, dar le car dupa mine dintr-o parte in alta
– iconite, icoane
– insigna de redactor la o revista din liceu

si lista cred ca e ceva mai lunga…

Si in felul asta ma intalnesc cu mine de acum 20 de ani, 15 ani, 10 ani de cate ori simt nevoia. E cea mai mica parte a bagajului meu, dar si cea mai importanta. Nu trebuie sa ma intorc Acasa, nu mi-am lasat nimic acolo. Amintirile au venit cu mine, unele in suflet, altele au fost mereu primele impachetate. Nu trebuie decat sa sper ca intr-o zi ratacirea va lua sfarsit si imi voi gasi propriul Acasa. Unde sa ma odihnesc si eu si amintirile mele.