Alba Iulia City Race – 10 kilometri cu de toate

După 10km intenși, o sosire eliberatoare. Foto: PIXEL ProSport

După o vară imprevizibilă, cu multe planuri date peste cap, apreciez și mai mult momentele frumoase ieșite ca din joben, indiferent de natura și amploarea lor. Un concurs neplănuit dar iată întâmplat, o cursă scurtă dar suficientă, un rezultat chinuit dar meritat. Prin urmare, nu ar fi așa multe de povestit, însă câteva idei ce s-au conturat după trecerea câtorva zile îmi mănâncă degetele și vor pe blog.

22 septembrie 2018, Alba Iulia
Competiția Alba Iulia City Race, proba Cros Star Transmission: 10km, 300m+.
Timpul meu: 55min. Locul 8 open feminin (din 82 de alergătoare, prima fată a venit în 42min), loc 59 open (din 194 de alergători), locul 2 la categoria de vârstă F > 35.

În mașină, în drum spre Alba Iulia mă tot întrebam cine m-a pus să mă înscriu căci Mirunei nu-i era bine și nimic din ce făceam nu-i convenea. De obicei, întrebarea asta e rezervată golgotei concursului, iar acum făcea parte din chinul drumului cu mașina cu copil mic. M-am înscris la crosul de 10km pentru că Andrei mergea oricum la competiție, la proba de 21km, și pentru că reușisem să găsesc cazare cu doar o săptămână înainte, iar bunica venea cu noi, așadar avea cine sta cu Miruna.

M-am înscris și ca să nu mă apuce vreo depresie stând în zona de sosire fără să alerg și eu… Și pentru că nu mai văzusem cetatea, orașul prea puțin, iar cursa nu e una 100% de asfalt prin oraș, ci iese și pe dealurile și prin pădurile din jur, având și secțiuni de potecă/trail, preferatele mele.

Nu am apucat să mă antrenez specific și nici să-mi fac un plan, am mers pe varianta spartană de-a da tot ce pot pe o distanță pe care totuși o alerg… săptămânal. Nu-mi făceam iluzii legate de traseul pe care nu-l cunoșteam, era evident că va fi mult asfalt și nici de vreun rezultat notoriu din moment ce bănuiam că vin și sportivi legitimați/profesioniști.

Seara, la lumina lunii și a becurilor ce luminează Cetatea Alba Carolina, în drum spre locul de unde ridicam kiturile de concurs am început să realizez cam ce urmează din furnicătura emoțiilor. De asta oare încă îmi place să merg la concursuri, de dragul acestor emoții? E posibil, alergătura intensă din cursă e totuși o sursă de durere, mai ales dacă storci cât mai mult din energie, voință și antrenament, atât cât te lasă psihicul, cel care deține cheia resurselor tale. La kituri era Teo, ce bucurie să revăd oameni de la concursurile de altădată!

azi alergăm în familie

Startul s-a dat cu tunul – buuum! – eu mă uitam mai mult pe partea stânga pe unde ar fi trebuit să fie Miruna cu bunica, dar uite că ies din Cetate pe o poartă secundară și e evident că le-am ratat. Andrei a plecat mai din spate, fiecare își duce cursa în felul său, ne vom revedea la sosire. Pace-ul e sub cinci minute pe kilometru, e cam tare pentru mine, dar cum ar putea fi altfel?

Orașul se scurge sub tălpi, printre blocuri, trandafiri, polițiști care opresc circulația, oameni curioși, terase cu miros de cafea proaspătă, o biserică din care slujba răzbate când și când prin boxe afară și iată un drum ce urcă spre deal. Șirul de alergători se lungește înainte-mi, parcă aș alerga pe loc și totuși ceasul spune altceva, ritmul e în continuare susținut.

Intrăm pe un forestier cu pietriș și nisip în care pașii se afundă neplăcut, orașul e o amintire, câmpul are miros de iarbă uscată sub soarele un pic cam dogoritor. Gâfâielile celor din jurul meu se intensifică o dată cu unghiul pantei, „alergători de plat” gândesc, în timp ce îmi ajustez ritmul pentru a alerga la deal cât mai fluent și mai cu economie de energie. Îmi iese treaba asta, măcar aici se cunosc alergările sporadice de peste vară pe Tâmpa cea de toate zilele.

Cum mă așteptam, durerea din dreapta s-a instalat ca la ea acasă. Nu știam profilul traseului, urcarea îmi convenea deocamdată, dar mă îngrozea puțin gândul la porțiunile de plat și mai ales cele de coborâre. Și chiar așa a și fost, după intrarea în pădure și punctul de alimentare, a urmat o porțiune pe o pistă de bicicletă și pe care în loc să revin la sub cinci minute pe kilometru alergam cu… șase 🙁

Băi dar ce faină e pista aia! Dacă la Brașov ne fălim cu muntele din oraș, apoi și cei din Alba Iulia au motive de fală cu dealul Mamut și multe altele de jur-împrejur. Chiar m-a luat prin surprindere relieful și pădurea cu brândușe de toamnă și poienile cu iarbă înaltă și galbenă prin care poteca lină șerpuia prietenos.

După ce ne-am separat de la cei de la Semimaraton a urmat brusc o coborâre pe un forestier prin pădure și de bucurie că durerea se calmase puțin, i-am dat tălpică la zburdat. Am depășit cam pe cine mă depășise pe zona de plat, la câțiva din jurul meu remarcând o oarecare teamă de alergare pe pietriș la vale. Nu era nimic tehnic și nici eu nu sunt prea grozavă pe coborâri, dar am totuși mai mult antrenament pe poteci decât pe asfalt.

Dar iar a venit o porțiune plată cu o potecă pe curbă de nivel și iar durerea s-a întețit, astfel că am dat-o chiar la pas s-o domolesc. Momente delicate oarecum pentru mintea ce se tot scuza: ce bine că nu m-am înscris la semi! Din fericire a urmat iar o coborâre înfiptă și am mai zburdat puțin, aceasta fiind ultima înaintea intrării în oraș și revenirii pe secțiunea primilor kilometri.

foto: Bicheru Cycling

N-a urmat nimic epic, am tot alternat fuga cu alergarea înfrânată, zăpăcind probabil câțiva concurenți din jur cu jocul de-a „abandonul și revenirea”, am încercat să-mi potrivesc ritmul cu care să dresez durerea, însă sunt o cauză pierdută în materie de chibzuință: când mă simt bine, calc pedala, îmi place prea mult să alerg ca să o dau pe jogging (sic!). Intrarea în Cetate a adus cu ea curiozitatea pentru ziduri și timpul a trecut altfel, picioarele alergau pe aleile frumos orânduite, în timp ce mintea…

Chiar și așa, aș fi avut ceva de tras dacă se înconjura toată cetatea, mai ales că prinsesem iar viteză – pentru o vreme nu am mai văzut pe nimeni înainte, iar asta mă făcea să mă simt zorită și să gonesc după următoarea panglică atârnată ce semnaliza traseul.

M-am bucurat să mă apropii de sosire și nu doar pentru că toată lumea o face (mai sunt și oameni care trec linia de sosire încrâncenați…), ci pentru că se încheia o perioadă de munci: drumul spre Alba cu un copil cu rău de mașină, grija că nu voi reuși să mă odihnesc cum am pățit-o și la alte concursuri, neplăcuta senzație că nu m-am pregătit, că nu știu traseul, nelipsita și nedreapta durere din dreapta. Am zâmbit eliberator așa cum pentru niciun selfie n-aș fi în stare, dar a fost acolo un fotograf de suflete care mi-a salvat clipa pentru mai târziu.

În timp ce eu intram în cetate și vedeam linia de sosire, Andrei urcase Mamutul și începuse coborârea. Foto: echipa Fisheye.ro

De-acum eram gata să mă las obosită de Miruna. Și ne-am jucat, am alăptat desigur, am mâncat pere delicioase, am socializat. Andrei a sosit foarte bine în 2h23min, sub 2h30 care îi era ținta și era și destul de proaspăt. Sunt mai mândră de el ca de mine, la el e multă muncă, la mine e mama natură și îndurare. Dar după cum i-am văzut venind pe primii de la Semi, mai ales pe fete, apoi clar e multă durere de îndurat când alergi așa grozav. Dacă de antrenamente nu mă țin, aici sigur mai am o șansă, să cresc suportabilitatea neplăcerilor (sic!)

Și cum nu știam cu ce să umplem timpul până la festivitatea de premiere – deși am ajuns a opta fată, am prins podiumul la categoria de vârstă – iată că Miruna a „cules” o căpușă pe umărul drept. Ăsta da ghinion: fix în mijlocul orașului, toamna când le credeam deja duse, cu o iarbă destul de scurt cosită și totuși! Asta e, am mers la urgențe și am așteptat cuminți să ne vină rândul. Norocul meu că cea mică a dormit tot timpul așteptării și nu a trebuit să redecorăm triajul…

dintre aventurile Mirunei

Ne-am reîntors în cetate, am mâncat o pizza câtă vreme niște nori au amenințat cu ploaia de au trebuit organizatorii să grăbească nedorit lucrurile, ca mai apoi totul să devină calm ca o zi de toamnă. A fost drăguț să urc pe podium, aș minți dacă aș spune că mi-e inoportună senzația.

Mulțumim organizatorilor! Foto: PIXEL ProSport

Mulțumită nu e cazul să fiu: timpul a fost modest, mă așteptam la 50 de minute și nu 55, iar categoria peste 35 de ani e generoasă cu noi fetele mai puțin tinere (plus suprapunerea cu minim două competiții montane). Se poate mai bine, o dovedesc atâtea fete din jurul meu pe care le admir și care sunt un exemplu că niciodată nu e prea târziu. Munca însă e cheia, munca și consecvența. Și somnul suficient și streching-ul de după. Și poate și-un dram de noroc.


Cât despre concurs, bine organizat – felicitări!, cei de la Sport la orice vârstă au multă experiență deja, locul și traseele sunt faine și surprinzătoare, traseul foarte bine marcat (cu benzi ce pot fi ușor adunate și nu vopsea care persistă mult timp după), zona de start/sosire este generoasă, iar atmosfera una plăcută chiar dacă evenimentul a fost totuși unul urban, cu puțini cunoscuți din alergarea montană.

Am rămas cu o întrebare generică în minte: ce-ar putea face organizatorii pentru a avea mai multă lume la premiere? Aici a fost și tombolă și tot au revenit prea puțini. Să înceapă premierea mai devreme de a sosi și ultimul concurent nu prea e ok, apoi mai sunt și cursele copiilor care sunt viitorul în definitiv și la care nu trebuie renunțat. E greu de spus, însă văd din propria experiență de mamă că e greu să apelezi la răbdarea copilului pentru a lua parte integral la eveniment, nu doar de a alerga cursa și a pleca spre casă…

Și tot n-am văzut cetatea pe îndelete, poate data viitoare 🙂

4 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.