Acest articol se vrea o pledoarie pentru normalitate, am să încerc să arăt prin „cifre” și cu toată sinceritatea cam ce am putut face în anul de „stat” acasă cu copila. Nu cred în mitul „doi ani de concediu? păi nu te apuci și de-o facultate?”, dar nici în „copilul meu, stăpânul meu”, ci în menținerea unui echilibru psihic și fizic continuând să faci lucruri ce-ți plac fără a neglija bebelușul într-o perioadă în care primești bani să ai grijă de el.
Nu am acest obicei de a scrie pe blog un bilanț la final de an, sper ca în 2018 să-mi fac timp pentru articole mai serioase (sic!), dar a fost totuși primul an de mamă și enumerarea reușitelor dă bine la moral.
În noiembrie, luna aniversărilor în familia noastră, Miruna a împlinit un an, eu și Andrei opt, iar blogul nouă. Atunci am început a scrie această postare în minte, dar se pare că funcționez cu întârziere și nici nu mă miră, nu există „presiune” editorială. În plus, nu-s genul care să trâmbițeze aniversări; în această nestăvilită eră a urărilor feisbuciene, simt nevoia să fiu măcar puțin gică-contra.
Am să scriu doar tangențial despre maternitate, despre parenting nici vorbă, cei care au copii știu despre ce e vorba, iar pe cei care n-au nu vreau să-i sperii sau să-i plictisesc. Câteva precizări vor fi totuși făcute.
» 370km alergați, 0 concursuri
Poate pare mult, dar nu este, media săptămânală iese de vreo 7km. Cert este că nici nu mi-am propus un target astfel că ar fi culmea să am pretenții. Pentru comparație, în 2016, anul cu sarcina, am alergat 172km, iar în 2015, cel mai prolific an al meu, 677km. Adică sunt un alergător pe bază de chef și mai puțin unul conștiincios și fidel unui program stric de antrenament.
De obicei alerg în timpul zilei, #candBebeDoarme, iar Andrei rămâne de pază. Foarte rar am depășit 10km, de obicei 5-6km sunt suficienți pentru relaxare… fără dureri. De vreo trei ori am reușit chiar să alerg împreună cu Andrei, #bebeCuBunica, iar de ziua mea am alergat nocturn cu Mike și Radu pe Tâmpa – poate facem și anul ăsta!
Mi-aș fi dorit să particip măcar la un concurs mititel, un cros acolo, dar logistica mi-a tăiat orice chef de a lipsi de-acasă câteva ore… Îmi lipsește și nu-mi lipsește atmosfera de la concursuri, socializarea, dar realizez totodată că mulți dintre cei cu care mă întâlneam pe vremuri la concursuri nu mai fac nici ei asta… Însă mi-e dor să trag de mine și încă am iluzia că un motiv de genul ăsta m-ar face să alerg și atunci când cheful lipsește sau… dimineața devreme 😀
» Nenumărate drumeții pe Tâmpa și în Postăvaru, 12 drumeții în alți munți
Nu țin o evidență atât de strânsă, sunt eu disperată cu muntele dar nici chiar așa, ci am revăzut lista de pe pagina Turelor pe munte. Mirunei nu-i place statul în scaunul auto, astfel că ne-am restrâns plecările la împrejurimile Brașovului. Bine că stăm în Brașov!
Apoi, de multe ori atât am stat să analizăm unde să mergem, am înșirat diverse destinații și trasee, că am sfârșit la ceva de genul „hai să urcăm până în Poiana Stechil” cu pornire de la scara… blocului. Pe Tâmpa nu mai zic, e „parcul” meu preferat.
Încă mai pot să o car în sistem în față, dacă vă întrebați (e mărunțică, abia acum cred că are 9kg), în curând vom trece la rucsac în spate și probabil o va purta tati mai mult. Sper să mai vrea să stea în rucsac și la primăvară, când vom relua mai serios drumețiile.
» 0 evenimente, 0 spectacole, câteva evenimente în aer liber
Nici nu știu ce aș putea scrie aici. Mi-a lipsit mersul la teatru, mi-a lipsit libertatea de a spune da unei invitații la filarmonică.
Deși practic 100% purtatul bebelușului în wrap sau sistem și nu cărucior – babywearing-ul, nu agreez ideea de a merge cu un bebeluș la evenimente din care nici n-ar înțelege ceva și unde ar putea deranja pe cei veniți să se relaxeze, deconecteze. Chiar și din restaurante am ieșit imediat ce Miruna a dat semne de agitație și mârâială.
Nu avem bonă (ar fi culmea, cu mine fiind în concediu de creștere copil), nu avem bunică în oraș cu noi și nici alte neamuri, iar bebe este alăptată la cerere, asta însemnând cel puțin în primele luni, chiar și masă din oră în oră, adică exact atunci când îi e sete, foame sau doar poftă (asta a fost alegerea mea, nimănui nu-i place să-și amâne nevoile la oră fixă… ). Acesta este și unul dintre motivele pentru care am fost și încă sunt legată de ea, adoarme doar cu mine etc.
» 35 articole pe blog, (prea) mult timp pe facebook
Eh, ce să mai zic! Plimbări puține, subiectele legate de copii le-am ocolit intenționat (se ocupă suficient super mămicile bloggerițe), despre ce era să mai scriu?!? A contribuit și timpul liber împuținat și fragmentat, pentru blog am nevoie de o anumită stare, atmosferă, nu prea pot să butonez impulsiv așa cum o fac pe facebook. Și totuși mi s-a întâmplat să mă prindă o idee și să răspund cu întârziere la plânsetele Mirunei doar pentru că n-am renunțat să termin fraza, asta apropo de cele care mai scriu și cărți în timp ce cresc copilul… Și am avut remușcări, recunosc.
În schimb, am reușit să pun la punct toate albumele cu flori, le găsiți sus în meniu la intrarea cu Florile pe Culori. Am anunțat pe pagina de facebook a blogului fiecare reușită, dar n-am mai dedicat și aici un articol de sine stătător. Destul de multă muncă cu sortatul pozelor, alesul, editatul, determinatul, în seara asta o floare, peste cinci seri încă una și tot așa, dar mai ales răbdare căci numai eu știu de câte ori am fost întreruptă.
» Îmi cos prima ie
Se fac iată cinci luni de când am început-o și sunt șanse mari ca de Ziua Internațională a Iei, pe 24 iunie 2018, să o scot pe câmpul cu flori la pozat. A fost o idee bună să o cos în această perioadă, cos stând în picioare și supraveghez copila și deseori mă alătur ei când joaca sau nevoia o cer. Oricum nu pot avea activitate intelectuală când stau cu ea, un copil te poate întrerupe în atât de multe feluri încât reușești să obții mai multă frustrare decât rezultate, oricare ar fi ele.
Despre povestea în derulare a primei mele ii, găsiți pe blog postări recente. Momentan sunt aproape gata cu mânecile, dar nu mă lăudați, știu femei care cos câteva ii pe an și care au și serviciu, copiii, proiecte în care sunt implicate.
» N-am învățat lucruri noi, doar câteva linii de cod
Ca programator ar trebui să citesc, să învăț, să scriu cod destul de des, să rămân conectată la tehnologiile despre care am idee și să aflu de cele nou apărute. Eu am scris câteva linii de cod tot anul… Mi-am tot propus câte ceva, aplicații sau cursuri, dar după un prim moment impulsiv, motivația a dispărut subit. Nici faptul că sunt dezamăgită și trebuie să fac ceva nu mă urnește. Iar din octombrie voi reveni la serviciu…
Mă simt cumva descumpănită și de lipsa activității strict intelectuale din ultima vreme, asta și pentru că din timpul sarcinii mi-a fost tot mai greu să fiu atentă, să mă concentrez, să țin minte lucruri, iar asta nu s-a ameliorat nici după naștere și nici după un an. Scrisul pe blog și răbufnitul pe facebook după cititul presei, nu se pun.
» Ne-am mutat sub pădure, în ursărie
Mare lucru! Nu știu cum aș fi putut trece prin perioada asta dacă locuiam în București sau chiar în altă parte a Brașovului. În câteva minute sunt pe potecă, prin pădure. Partea cu ursăria e o exagerare mai tot timpul anului, dar pe final de toamnă a coborât printre noi Moș Martin, suficient cât să-l văd de la geam și să nu-mi vină ideea că e musai să duc gunoiul după zece noaptea. Nuuu, mai poate aștepta!
Nu e meritul meu că ne-am mutat în cartierul Valea Cetății sau Răcădău, dar este cu siguranță unul dintre evenimentele anului și îl menționez pentru că a contribuit destul de mult la bunăstarea mea psihică.
» Am citit mai multe cărți decât mă așteptam
Surprinzător, s-a întâmplat și asta. Momentul lecturii este seara înainte de culcare, când Miruna doarme deja în camera și în patul ei. Uneori citesc pentru că simt nevoia sau mă prinde cartea, alteori pentru că vreau să adorm mai repede până la prima alăptare din distracția de peste noapte.
Genul? Memorii din închisori comuniste, memorii montaniarde, beletristică de tot felul, psihanaliză copii. Cam din toate și de obicei subiecte sensibile, nu am simțit nevoia de ceva „vesel”. Dacă ar fi să le enumăr pe primele care îmi vin în minte: Oscar și tanti Roz, Dificultatea de a trăi, Pe drum, Ferma animalelor, Tortura pe înțelesul tuturor, Viscolul și păianjenul, Cartea Munților, Am îndrăgit munții, Kafka pe malul mării, Memoriile unei fete cuminți, Orbi, Hoțul de cărți etc.
Țeluri pentru noul an
Îmi doresc să continui sau să termin ce am început în 2017, să fiu consecventă și loială dorințelor și planurilor mele. Sunt conștientă că 2018 va fi un an dedicat în continuare Mirunei și câtor mai multe activități cu ea, așa cum este și firesc să fie. Abia aștept să vorbească, să ne putem juca cât mai multe și complexe jocuri, să râdem din orice și la orice oră, să meargă mai… repejor 🙂
Concret (ordinea nu contează):
– să termin ia,
– să alerg constant și să particip la două-trei concursuri,
– să învăț ceva nou și să pun și în practică,
– să continui drumețiile cu Miruna, dar și fără Miruna (să mă desprind…), să organizez drumeții pentru părinți și copii, prieteni,
– să mă întorc la volanul mașinii (că iar au trecut ani fără condus…)
– să fac ca 2017 să pară un an modest 😛
Vă mulțumesc cititori ai blogului pentru prezența voastră de-a lungul anului, anilor, pentru comentarii și gânduri scrise și nescrise, pentru susținere atunci când ați simțit că am cerut-o, pentru reveniri chiar și când n-am scris nimic nou și închei cu o urare, una singură:
Să fim sănătoși cu toții sau măcar cât mai mulți dintre noi! La mulți ani!
La mulți ani, să vă fie cu spor, iubire, sănătate și savurarea a ceea ce aveți! Viața înseamnă schimbare și cei care se cramponează cum că nu vor sau nu acceptă schimbarea, indiferent în ce formă vine, au de suferit. Am și eu un bilanț, dar cred că bilanțul anului 2017 îl voi scrie la final de 2018, când se vor mai fi vindecat rănile. Așa că, oarecum, faptul că scrii, este un semn uluitor de bun :-), este o perspectivă pe care nu aș fi avut-o sau înțeles-o în urmă cu câțiva anișori. Viața înseamnă schimbare și acceptare. Am învățat imens și în 2017 și știu că nu sunt la finalul procesului. Am înțeles și diferența între ”act” vs. ”react” și am înțeles de ce ”react” nu este benefic. Sunt convinsă că ați dorit copila și sunt convinsă că apreciați ceea ce aveți, dar nu pot să nu sesizez unda de tristețe, melancolie și ușoară frustrare care te încearcă în ceea ce scrii. Fii sigură că nu există ”timp pierdut”, dacă ăsta e sentimentul. Poate mă înșel. Dacă nu mă înșel, înseamnă că ții ceva blocat la nivel profund și depinde doar de tine să dai drumul. Cu drag, Anca
Ne bucurăm foarte mult de micuța noastră, a venit pe lume dorită și așteptată la momentul potrivit, chiar suntem fericiți ca familie (una netradițională, dar familia e și un sentiment, nu doar o definiție dată de unii sau alții). Nu scriu despre această fericire pentru că se subînțelege, la fel cum în orice familie normală există iubire pentru copil.
Nu suport textele siropoase pe tema asta pentru că trădează în fond o problemă și dau doar un exemplu în părintele care lipsește mult de-acasă și suplinește lipsa printr-o avalanșă de pupături exagerate și apelative exagerate sau chiar texte pe facebook sau cărți de succes (există și așa ceva!). Când stai cu copilul 24 din 24 iubirea se distribuie uniform și cumpătat, iar eu aici mă înscriu 🙂
Scriu în schimb despre mine, căci blogul e despre mine și nu am vrut să-l transform într-unul de mămiceală. Evident că sunt frustrări, ele vin pe fondul oboselii, neînțelegerii celei mici (gen: adoarme atât de greu uneori că după ore de efort sunt stoarsă de orice formă de putere, lapte, răbdare…) sau pe un fond mai vechi care nu are legătură cu faptul că acum am copil: nu sunt organizată, pierd timpul când îl am și îl regret apoi în inutile crize existențiale…
De aici și unda pe care ai remarcat-o. Miruna e un copil „cuminte” în 70-80% din timp, aș fi putut face mult mai multe dacă aș fi optimizat totul sau dacă mi-aș fi dorit cu adevărat ceva și aș fi „împins” universul în direcția acelei dorințe.
Viața mea s-a schimbat și sunt acceptabile schimbările, dar mă șochează faptul că metehnele mele vechi o duc bine-merci în continuare. Aș fi putut să intru în negare, să mă refugiez într-o dedicație totală pentru copil (cum sunt multe mame care zici că s-au șters cu buretele de când sunt mame) și atunci nu aș mai fi avut nicio „problemă”, însă am preferat calea sănătoasă, aceea în care caut echilibrul între Claudia – mama Mirunei și omul-femeie Claudia. Uneori îl găsesc, îl mențin, alteori ego-ul mă împinge pe pante depresive.
Numa chestii faine 🙂
La Multi Ani !
In Franța concediul de maternitate durează aproximativ trei luni, după care mama se întoarce la serviciu, iar copilul este dus fie la creșă, fie la bona (aici nu se practica lăsatul in grija bunicilor). Eu am avut “noroc” sa lucrez de acasă și astfel sa pot petrece acest an cu Erika, sa ii fiu alături, sa pot alăpta (din cauza concediului scurt multe mame aleg biberonul, din pacate), sa parcurgem împreuna fiecare etapa. Bine, vorba vine noroc, pentru ca, asa cum spui și tu, un copil te poate întrerupe in multe feluri, nu e chiar simplu sa te concentrezi, sa-ți faci bine treaba, sa te ocupi și de copil, mi-au ieșit ceva peri albi recunosc 😂. Însă in final nu a ieșit chiar rău.
Nu pot să înțeleg treaba asta cu doar 3 luni de concediu… de-aia natalitatea europenilor e cum e și n-o să crească dacă reduci la minim relația mamă-copil și o transformi în ceva… instituțional. Înțeleg în schimb că bunicii trebuie să aibă și ei viața lor, să se bucure de pensie, să se plimbe poate, nu să o ia de la capăt cu grija unui copil. Ei pot să ia parte chiar și zilnic la viața celui mic, dar nu pe post de bone ci ca bunici pur și simplu.
Mă bucur pentru tine că ai „fentat” sistemul și mă bucur pentru Erika, acum se pun cu adevărat bazele relației voastre. Cât despre lucrat de acasă, cred că și eu aș putea, la 4 sau 6 ore, dar punând în balanță toate avantajele și dezavantajele, aleg să mă bucur de tot concediul de doi ani 🙂