Sunt puțin ironică folosind apelativul ”prinț”, dar asta pentru că de când sunt în Canada, de fiecare dată când rostesc cuvântul munte mi se dau replici ce conțin invariabil Mont-Tremblant. Aproape că nu există quebecos (nativ sau doar în acte) care să nu fi fost în Parcul Natural Mont-Tremblant, o regiune montană cu înălțimi ce nu depășesc 800m de-mi vine să-i spun: ”înălțimea ta, munții adevărați încep acolo unde tu te cam termini…” Acum nu-i vina lui că am cunoscut Carpații.
P.N. Mont-Tremblant excelează la capitolul ordine, curățenie, activități diverse (greu de uitat potecile exemplar măturate de astă-vară), poate și de aceea este unul dintre cele mai vizitate. În același timp este cel mai vechi și mai mare parc din Quebec astfel că-și merită titlul princiar (rege e numai unul și e stâncosul din vestul Canadei).
Înarmată cu vorba ”asta avem cu asta defilăm”, cu speranța că toamna e frumoasă oriunde-i pădurea deasă, dar și cu prieteni dornici să ajungă în acest loc faimos aflat la doar 150km de Montreal, am dedicat o zi de sâmbătă prințișorului. Cum aveam și copii cu noi, traseul a fost unul de plimbăreală, dar fiind de-a casei (vaaai de mine, deja a treia oară!) am încropit un plan ce-a cuprins o cascadă și o experiență tipic canadiană… pe valuri. Toate astea în sectorul La Pimbina al parcului, ceva mai liniștit, dar și mai sărac în trasee ca Diable.
Procedura e să mergi la un centru de servicii, fiecare sector are câte unul, să plătești intrarea în parc (6.5$ / persoană), să-ți iei revista parcului (jurnalul) ce conține harta și diverse informații și să te orientezi cam ce vrei să faci. De obicei există parcare la fiecare intrare în traseu sau cascadă sau ce obiectiv turistic e acolo astfel că nu trebuie să duci grija mașinii. Tot de la centru se închiriază echipament pentru diverse activități (ambarcațiuni, biciclete, iarna schiuri și rachete etc.), se pot cumpăra diverse, inclusiv haine și suveniruri, lemne dacă stai în camping și vrei să folosești vatra de foc aferentă, ce să mai, cam tot ce ai nevoie.
Lovitura de grație ne-a dat-o tocmai arțarul care ne-a însoțit drumul înroșind versanții laurentini, dar care exact în zona parcului a cam lipsit, dovadă că fiecare exemplar ieșit în calea noastră a fost vânat cu aparatele foto.
Dacă am ajuns la cuvântul vânat trebuie să vă spun că aici vânătoarea e precum pescuitul, încă se practică și cea cu arcul sau arbaleta la elani (un alt parc, cel de la Mont Gosford s-a închis mai devreme pentru drumeție căci a început vânătoarea…), iar pe drum am văzut două mașini ce transportau elani morți, o priveliște destul de neobișnuită pentru noi având în vedere că elanii au coarnele alea mari, impozante, cu oarece impact vizual. Aveau, că nu mai au. Părerea mea este că vânătoarea de plăcere e un sport imoral din moment ce n-ai crescut tu animalul ca să-l omori (în pădurile astea unde încă sunt lupi și urși, un pui de elan trece prin destule aventuri ca să ajungă mare) și sunt sută la mie sigură că cei mai mulți vânători n-au nici o legătură cu vreun cod vânătoresc. E doar plăcerea de-a omorî acoperită convenabil de faptul că încă avem ce și uite așa se mai strâng niște bani din permise, echipament etc.
Revenind la plimbarea noastră pe poteca numită pompos L’Envol (Zborul), am prins o zi excelentă în sensul că umiditatea aia nesuferită a lipsit, la fel și vântul care de fiecare dată când am mers aici la munte mi-a dat migrene. Bonus, toamna a trimis la culcare și musculițele ce în vară ne-au cam alergat pe poteci.
Cascada Chute du Rats a fost pe cât de bine prezentată în broșură pe atât de fără surprize, o cascadă tipic canadiană, una dintre cele multe care se formează datorită reliefului stâncos și a multitudinii de lacuri și râuri (de multe ori ceea ce pare a fi un râu este doar o cale de vărsare a unul lac într-altul).
Cum era prea devreme pentru întoarcerea la Montreal, am zis să încercăm ceea ce am tot amânat de când am venit aici: lansarea la apă! Am închiriat un caiac dublu de la centrul de servicii de unde ni s-au dau padele, veste și cheia și cu ceva emoții am găsit și lacul până la care a trebuit să mergem vreo cinci minute. Am găsit o plajă și o stivă de ambarcațiuni care mai de care, am descuiat-o pe a noastră și fără vreun model de utilizare, ne-am descurcat la fața locului.
Mare ne-a fost mirarea că nu mai era nimeni pe lac. Poate pentru că a venit toamna, însă nouă ni s-a părut mult mai primitoare atmosfera călduță și vânticelul potolit decât să te bată soarele verii în cap în mijlocul bălții. Ne-a plăcut la nebunie și parcă ne-am și văzut cu caiacele prin Deltă. Bucuroși că la capitolul descoperiri am mai adăugat una (că nu degeaba am venit în Canada) sperăm să mai prindem ceva vreme bună în toamna asta și să aprofundăm subiectul.
Galeria foto are printre imaginile tipic canadiene și câteva surprize: măceși (autohtoni!) înfloriți în octombrie, dar și o vulpe, sau vulpoi, pe care am reușit să o pozez.
Noi v-am tot batut la cap sa incercati caiacul si acum, ma bucur ca v-a placut. Sa verificati si „canoele” (caruia in germana ii spune „canadier”-deci clar trebuie sa fie ceva tipic canadian)
Am inteles ca-s un pic mai instabile plus ca nu mai e padela ci pagaie, adica doar o ”lopata”. Mai bine cu doua 😀
Sper sa mai iesim si poate chiar fiecare cu caiacul lui.
Dap, asa e…Em a fost in Suedia cu un canoe. Din ce ne-a povestit, singur e dificil de manevrat, dar in doi nu e nicio problema sa mentii directia, pentru ca unul „lopateaza” pe o parte, celalalt pe alta si se mai schimba partile la nevoie. Pe langa Berlin sunt destul de raspandite si am vazut familii cu copii mici, deci nu cred ca au o problema majora cu stabilitatea. In egala masura imi par mai romantice decat caiacul. Ia imagineaza-ti sub clar de luna, pe un lac oglinda, cum clipoceste apa cand scoti pagaia…
Cat despre fiecare cu caiacul lui…Ce va mai place si voua sa faceti concursuri in familie :)…Sau de fapt vreti separat ca sa puteti face fotografii interesante, caci cu 2 in caiac nu prea poti sa incadrezi artistic subiectul uman.
Hai ca astazi sunt pusa pe glume.
Hi hi, deci nu cred ca ne prinde clarul de luna pe balta in Canada. Si daca ne prinde, acolo stam pana dimineata ca pe mal e ursu =))
La o tura mai lunga, de cateva ore sa zicem, as prefera caiacul dublu, dar asa de incercare cinci minute m-as da si cu unul simplu, chiar si cu o canoe. Daca ar fi sa ne dam fiecare cu caiacul lui am face-o pentru poze, la capitolul concursuri nu ne potrivim deloc si clar n-as vrea sa ma pun cu categoria grea a domnului… pana :”>
Ce bine s-a instalat toamna la voi! Pe aici e inca verde totul. Am observat de anii trecuti ca la sfarsit de octombrie peisajul e perfect colorat.
Faina si plimbarea in caiac. Eu am tot zis ca mai merg vara asta, dar n-am mai ajus, iar acum ca s-a racit vremea, parca nu mai am nici o tragere de inima, asa ca cel mai probabil, va ramane pentru anul urmator…
Imi amintesc de iesirea voastra, dar sa stii ca si o zi de toamna calduta poate fi tare faina pe lac mai ales ca la voi se anunta o toamna mai lunga. La noi zu fost cateva zile care au papat… frunzele 😀
eu n am sa pricep niciodata cum tarile care se vor sau se considera civilizate pot fi atat de inapoiate. cum dracu sa ai pib pe cap de locuitor cat casa, educatie de top,etc si sa vanezi balene in anul 2103?! (tarile nordice). in fine, beats me
parca am vazut gramada aia de elani in fata ochilor, asa m am enervat. barbari cu pretentii
ca sa nu mai spun ca ai putea scoate mai multi bani din aratarea lor, din turism. deci nu e vorba de bani, e vorba de obiceiuri proaste
Nici eu Miky! Si aici cred ca se mai vaneaza balene (daca nu din alea mari, sigur din cele mici sau foci). Se face atata parada de vanatoare inclusiv pe site-ul parcurilor naturale din Quebec (sepaq.com) incat ma ia cu greata. Si asta e o forma de turism aici, sigur se aduna bani frumosi, insa tot mi se pare de prost gust si n-am stat eu sa ma informez mai mult, dar cred ca asta-i doar partea ”frumoasa” care se vede…
Pe mine ma ingretzoseaza rahatul asta de sport, vanatoarea! Cica e considerat sport! Iar americanii is duc de copiii de mici sa-i invete cum sa ucida de placere! Multi arunca animalul mort, nu-l mananca 🙁 Truck-uri incarcate cu lesuri am vazut pe autostrazi de foarte multe ori, imagini ce mi-e greu sa le uit si ma revolt de cate ori am ocazia si imi spun pararea aproape jignindu-i.
Ah….am si io pata pusa pe caiac si mor de ciuda ca n-am explorat asta cand am fost in Ohio, unde era ditai lacaraia! Prima ocazie aparuta n-o ratez, ca si-asa muntii is la cuca macaii 🙁
Foarte frumoase pozele, iar vulpea..wow! ce captura foto!!!
Mda. Pe cat de credinciosi sau civilizati se dau, pe atat de primitivi. Eu ii suspectez ca tot de plicitseala omoara, ca nu mai stiu ce sa faca ca sa simta si ei ceva si am inteles ca omoratul asta da o anume satisfactie…
Eu ii inteleg pe aia din Africa din triburi cand omoara pentru a manca sau chiar si de placere pentru ca reflecta nivelul lor de societate primitiva si trebuiesc luati ca atare, dar americanii sau canadienii sunt penibili. Ar face orice ca sa traga cu arma, de asta nici nu ma mira ca in State se impusca si intre ei.
Sa iesi si caiacul cand ai ocazia, chiar e fain si nu prea greu (cu barca clasica cu vasle e mult mai greu).
Profund invidios 🙂
Daca era canoe.. si mai..
pai sa ai motive sa fii invidios si data viitoare 😛
Este impresionanta variatia de culori din aceea zona, culorile specifice zonei montane cu culorile vii ale frunzelor , parca sunt combinate doua medii total diferite sau mai bine zis se vede transcenderea de la o schimbare la alta.
Ma intreb oare daca imaginea de iarna va fi si mai impresionanta, motiv pentru care sper ca puteti reveni cu un fel de updatate.