De trei zile încoace gura-mi tace. Motiv? Învățam de zor pentru examenul de permis și parcă nu-mi mai stătea mintea la altceva. Azi am avut Sala 🙂 Titlul însă se datorează recunoștinței pe care o port azi și acum limbii franceze asta după ce am hulit-o în toate felurile posibile. Uite că s-a întors roata și mă bucur c-a fost așa, dă-o-ncolo de mândrie și dă-i naibii de demoni, ce e mult strică, ce e puțin rafinează.
Să revin la poveste. Deși am permis de conducere românesc, Canada și România n-au semnat destule tratate colaterale și probabil nici părțile comune ale celor două legislații rutiere nu sunt prea solide încât să fie doar o formalitate birocratică recunoașterea unui permis românesc aici.
Din fericire, ceva convenții există căci pot folosi în voie permisul românesc în primele șase luni de la aterizarea aici, dar apoi e musai obținerea unuia canadian. Procedura însă nu mă iartă în calitate de rezident temporar de cele două clasice examene: teoretic și practic.
Acum trei săptămâni pun mâna pe telefon și sun la SAAQ (Société de l’Assurance Automobile du Québec) ca să aflu care e procedura pentru imigrantul român, în speță eu. Omul pare să-mi știe situația mai bine ca mine și mă anunță că am programare pe 23 aprilie și că ar fi bine să învăț între timp cele două cărți care se recomandă în mod oficial. Ceee? Ia stai omule! Eu dau în bâlbâială căci credeam că am programare să-mi verifice cineva actele și să-mi spună ce și cum și când-colo nenea mă programase direct la examen. Am intrat o secundă în panică după care mi-am zis: dacă nu acum, atunci când??!
Învățătura. Să nu credeți că am izbucnit în studiu. N-o mai făcusem de multă vreme încât parcă și uitasem cum e și deh, creierul devine leneș, trebuie momit ca să se pună pe treabă. Cu fiecare zi însă am intrat tot mai tare în priză și bine am făcut căci am aflat la timp câte sute de pagini numără cărțuliile alea – vreo 600 și ceva împreună. Și chiar dacă multe chestii sunt de bun simț sau asemănătoare cu cele din România tot a trebuit să le citesc (primele două din listă Driver’s Handbook, Driving a Passenger Vehicle). Pe final, iubeam legislația căci doar așa pot justifica faptul că nu mă mai puteam desprinde de ea și de teste, dar realitatea este că mi-a dus aminte de plăcerea studiului și de mine învățând.
Faza e că sunt mai multe semne, destul de multe reguli diferite, iar stilul testelor diferă și el. Poate că așa se explică de ce la ei perioada obligatorie de învățat pentru permis este între 8 luni și un an, că e musai să frecventezi cursuri specifice unde se face și teorie pe bune nu ca la noi, doar pe foaie în cele mai multe cazuri. Cert e că am avut deseori întrebări la care mai mult am improvizat răspunsul decât să fiu sigură de el și nici după lecturarea celor două cărți nu am simțit că se acoperă problematica pe care o tot descopeream în teste.
Lungul șir al sălilor de așteptare. Am plecat ca omul de-acasă pregătit cu toate cele pentru ziua cea mare inclusiv ceva emoții și după un drum lung de o oră, 18 stații de metrou și 9 stații de autobuz am ajuns la capăt. Nu al pământului și nici al Quebec-ului, dar mai aveam un pic. Am coborât unde trebuia cu toate că stațiile nu au nume, nu sunt anunțate și nici nu se pot număra pentru că autobuzul oprește numai unde este solicitat să oprească.
Sala 1 – a tuturor națiilor. Așa mi s-a părut mie căci diversitatea oamenilor mă făcea să mă simt specială în unicitatea mea. Cum ajungeai un ofițer de ordine te întreba de ora programării și te invita în sala de așteptare. Toți cu emoția în gât mai răsfoiau o carte sau făceau cu rândul la toaletă. Bună idee! M-am dus și eu și având în vedere ce a urmat, am fost tare inspirată. Din cinci în cinci minute ofițerul anunța o nouă rundă. Așa am ajuns și eu din sală la o coadă, coada s-a șerpuit organizat până am ajuns la un nene care mi-a dat un bon de ordine G22 pe care l-am ținut cu grijă că deh, la examenele auto cel mai mult contează să fii pe fază și cu G22-ul în mână am ajuns în…
Sala 2 – unde numărul face legea. Eu chiar mă vedeam intrând în sala de examen și când colo nici nu mă apropiam. Mai întâi am băgat de seamă că sunt multe ghișee numerotate și că 22-ul e ocupat. Am stat un pic prin preajmă și cum eram singura care patrulam prin spațiul dintre birouri am început să mă întreb de ce naiba toată lumea stă pe scaune în sala aia mare ca o arenă și numai eu bag sectoare. Mda, evident că era ceva necurat la mijloc și încercam să deslușesc. Am stat și eu jos și am început să mă uit în panou: A32, B18, M10, G18… Hm… eu credeam că G vine de la omologul franțuzesc al lui ghișeu (că doar nu de la gican). Cert e că după o vreme de stat ca pe ace ca nu cumva să ratez momentul m-am prins că literele și numerele sunt doar un sistem de numerotare, iar anunțarea ghișeului se face doar când e cazul cu un alt număr lângă și uite așa când am văzut G22 – 16 am știu că e rândul meu.
Mi-a venit la fix rândul căci îmi înțepenise gâtul filând panoul ăla! La ghișeul 16 un nene aproape de pensionare mă tratează jumătate rece, jumătate blând, eu îi spun că voi vorbi în franceză dar că voi mai folosi și engleza și el e perfect de acord (cred că textele astea de imigranți i-au albit părul de plictiseală!). Mă ia la verificat, îmi citește permisul românesc chiar dacă nu e tradus, îmi cere o dovadă că stau în Quebec și îi dau o hârtie de la Hydro (un fel de Enel) care nici măcar nu e o factură sau vreun contract oficial ci o scrisoare, dar e suficient pentru că la destinatar e numele meu și adresa de Montreal. Toate par bune și frumoase, îmi face o fișă și mă trimite înapoi în sală cu tot cu G22-ul meu.
Ca paranteză, toate procedurile sunt bilingve însă judecând după afișele de pe pereți, instituția insistă pe folositul francezei și am zis că fiind la ei pe moșie, ar fi frumos din partea mea să mă străduiesc mai mult în limba asta pe care o pot numi cu lejeritate ”franțeză” (cunoscătorii știu despre ce vorbesc, dar imaginați-vă o franceză vorbită cu mult ț și nu vă întrebați de unde vine).
Stau pe scaun și mă uit la panou. Toată lumea face asta. O tipă din fața mea încearcă să citească, dar nu poate să se uite în două locuri deodată și renunță. Și un puștan care se juca pe telefon abandonează jocul. Îmi vine să râd de paralelismul gâturilor orientate spre panou. Pac! G22-ul apare iar și de data asta ajung la ghișeul 31. Aici dialoghez doar în franceză și nici nu e prea complicat căci mă trezesc pusă la zid și cică să fiu gata de poză. Până să-mi setez chipul pe modul netru (nu tu încruntare, nu tu zâmbet) paf! blițul mă și orbește și tipa zice că-i bine. Eu n-o contrazic și o ascult cum zice să-mi iau înapoi hârtiile, G22-ul și să mă întorc în sală.
Stau pe scaun și mă uit la panou. Țin bine bonul de ordine care mai are un pic și devine moale ca hârtia igienică. E clar că bietul de el a încasat tot stresul meu. De data asta G22 apare foarte repede și plec victorioasă spre alt ghișeu, 10. Aici un nene de vreo 45 de ani, grizonat, cu o alură de nordic mă ia în primire. Dintre toți nenea mi se pare cel mai puțin amabil și franceza mea dezinvoltă suferă brusc căci dacă mă simt intimidată câtuși de puțin mi se ascunde zen-ul. Aici plătesc 10,70$ cu cardul, costul examenului teoretic, fac un test de vedere căci port ochelari și voi fi nevoită să-i port de fiecare dată când conduc. Până la urmă mă descurc cu tot ce era nevoie, mi se spune că acum mai trebuie doar să merg la sala de examen, că nu trebuie să mă grăbesc, pot intra când mă simt pregătită, că trebuie să închid tot ce am electronic la mine și un ”Numai bine, succese!”… ha??!
Îi zâmbesc, îi mulțumesc în românește și abia după aia îmi spun cu năduf în gând: uite frate, ăsta era român și al naibii n-a zis nimica chiar m-a lăsat să mă chinui cu franceza mea și mai și strâmba vădit din nas când o dădeam pe engleză!!!… N-am înțeles faza, dar na, tot e ceva să auzi Succese și nu succesuri… Și e, în sfârșit! primul român de care dau de când am ajuns aici.
Sala 3 – de tortură. Ce credeți că am mai făcut vreo pauză sau vreo pregătire specială? Nu! Glonț în sala de examen unde dau foile unui tip dubios și sictirit până peste cap și el mă trimite la biroul 40. Era ca la școală în laboratorul de informatică doar că monitoarele erau cu touch și abia așteptau să dai cu degețelul ca să începi. Măi și ce mai oftau ăilalți din jur căci din 50 de birouașe cât avea încăperea erau cam toate ocupate și auzeai cum fierb creierele, nu alta!
Chiar dacă în metodologie nu se specifică clar ci doar că trebuie să faci 75% corect ca să iei examenul aici aveam să-mi confirm ceea ce citisem din surse neoficiale:
Sunt trei secțiuni și trebuie trecut la fiecare de pragul de 75%. Dacă pici una abia peste 28 de zile mai poți da din nou însă doar secțiunile picate se repetă. Astfel:
– ”Highway safety code” cu 16 întrebări din care cu 12 răspunsuri corecte iei, iar cu 5 greșite pici
– ”Signs and signals” cu 16 întrebări din care cu 12 răspunsuri corecte iei, iar cu 5 greșite pici
– ”Specialization knowledge – Class 5” cu 32 întrebări din care cu 24 răspunsuri corecte iei, iar cu 9 greșite pici
Testul zero e cât fac 2 + 2 și, deși te surprinde e foarte bun căci e pe post de demo ca să știi cum stă treaba cu butoanele pe acolo și ca să nu ratezi vreo întrebare până te dumirești. Eu am ales să dau în engleză căci așa am citit și legislația și am reușit să mă familiarizez cu termeni, sinonime, expresii etc.
La primul test am avut grijă să-mi mai potolesc ritmul cardiac și să capăt încredere. Am greșit două. Ce e fain e că imediat ce ai strâns 12 corecte, nu-ți mai dă și restul întrebărilor ci te anunță că ai trecut. Și la testul doi am greșit două răspunsuri, dar stăteam bine cu moralul căci nu erau întrebări pe care să le greșesc din neștiință ci doar chichițe situaționale.
Testul al treilea pentru Class 5 corespunde de fapt categoriei B de la noi și a avut de departe cele mai grele și mai sucite întrebări. Și cum încep eu testul mă și gândeam că e important să nu greșesc de 9 ori, să-mi văd relaxată de întrebări căci sunt destul de bine pregătită. A mers bine până când au apărut întrebările cu analiza riscurilor unde am început să greșesc una după alta…
Asta e un exemplu foarte simplu pe care l-am găsit, dar erau unele așa de complicate ca situație, cu numerotări până la cinci și combinații de tot felul între ele, cu pus riscurile în ordinea priorităților de abordare etc. încât nici după ce vedeam răspunsul corect nu puteam spune ”da, băă! ăsta era!”. Cert e că uite așa am ținut-o până am strâns 8 greșeli, asta și pentru că vreo două greșeli au fost pe bune, mi le asum. Unde mai pui că îmi era și ciudă că parcă dădeam examen numai din riscuri, să fi fost în total vreo 15 întrebări din-astea – am răspuns și eu destul de eroic la multe dintre ele. Încă una și mă duc îmi suna sadic în minte reclama aia a bere. Apropo de bere, alcoolul și drogurile m-au scăpat din avalanșa întrebărilor cu riscuri. Noroc că se pune mare preț pe comportament când vine vorba de ”simțit bine” și cum eu sunt o fată cuminte am răspuns corespunzător :”>
Și iată-mă ajunsă la ultima întrebare. 8 greșite, încă una și pic. Una – ultima care trebuie să fie corectă! Deja mă perpelesc. Pulsul face tumbe, în capul meu sunt numai tumbe. Nu e vorba de legislație aici, e o întrebare de viață în felul ei. Cinic. Îmi e ciudă că mi-am permis cele opt greșeli și că am lăsat totul pentru ultima clipă. Măi nene, e chiar dramatic! Nici dacă îmi propuneam să pățesc asta special ca să am motive de scris pe blog nu reușeam… Ba mai bine îmi propuneam că erau șanse mai mari să nu-mi iasă! Mă adun, mă împrăștii și iar mă adun. Eu, de felul meu sunt impulsivă și știu că mai bine acționez rapid decât s-o lungesc aiurea. Ori ori!
O iau metodic și elimin două opțiuni din patru. Dar ce, ei sunt proști??! Răspunsurile sunt alese special cât să nu meargă metoda divide et impera sau fifty fifty. Acum ce mai fac, sună un prieten?!? Ei bine, chiar da, poți face asta pentru că există un buton de Help despre care știam că poți schimba limba. Cum variantele mele rămase nu-mi erau foarte sugestive și poate că și traducerea mea era de vină, am hotărât că e timpul să dau francezei o șansă. Am apăsat, am schimbat limba și cele două variante s-au limpezit ca pârâul rece de munte. Am apăsat fără ezitare pe varianta aleasă, apoi butonul Oui și tot ce-am văzut în fața ochilor a fost ceva de genul:
tu as réussi!
Aoleu maică, o făcui și pe asta! După aia s-au mai afișat niște drăcii în franceză, dar am bifat tot și gata! M-am dus la nenea cel bizar și fără să se uite la mine îmi dă un nou bon M106. Mă așez în sala de așteptare, în sala gâturilor lungite la panou și după atâta concentrare e chiar relaxant să mă las gâtuită de succesiunea lentă a numerelor. Și lumea venea, pleca și lumea avea fișele acelea standard, iar eu nu le mai aveam. Dau fuga înapoi în sală și uitând că nenea e bizar și sictirit îi comunic senină ”excuse-moi, j’ai oublié mes papiers sur le bureau quarante” și el nu pricepe, dar eu tot mă duc la birouașul 40 și le iau de unde le-am uitat apoi îi trag un zâmbet la care el nu rezonează, dar asta e, e vina lui că e pe post de prof supraveghetor și asta nu-l face fericit…
Cum mă așez iar în sală, cum îmi vine rândul. De data aceasta un nene simpatic mă felicită pentru reușită, îmi amintește că mai pot conduce încă patru luni cu permisul românesc și mă întreabă dacă vreau să dau și proba practică sau vin altădată. Normal omule, altădată! Altă zi, altă poveste. Păi eu ce mai scriu pe blog dacă le aglomerez în halul ăsta??! Și așa, rușine să-mi fie pentru povestea asta lungă.
Încheiere. Aceasta a fost partea ușoară. Urmează condusul pe bune și un examen practic destul de serios. Voi continua să învăț căci mașinile de aici au transmisie automată plus niște butoane în plus pe-acolo pe la bord, iar pentru unele manevre sunt reguli așa de încâlcite încât dacă te iei doar după citit nu mai ajungi să conduci vreodată. Cu toate astea, încurajarea universal-valabil că tot poporul are carnet e mai mult decât motivantă 🙂
pfii, m-am zapacit numa cat am citit. cred ca muream acolo. si mai zici ca nu faci nimic.
tare faza cu romanul, noi am patit asa la Koln, la catedrala, dupa ce am cumparat bilete, unii, ca altii, adica eu, am zis citez – n-am frate chef de muzeul lor – ne-a urat conationalul vizita frumoasa sau ceva de genul.
oricum am observat ca romanu nu stie cum sa mai fuga de roman deci e mare lucru ca ti-a urat succese :)))
felicitations 🙂
@Miky: crede-ma, nici eu nu stiam la ce sa ma astept si de cate ori ma intorceam in sala de asteptare aveam impresia ca nici nu mai apuc sa dau examen. Cu toate astea a mers destul de repede pana la urma.
Si eu am aceeasi senzatie, ca romanul fuge de roman si vad si doua motive: 1. ca multi au plecat/fugit din tara tocmai pentru ca s-au saturat de conationali si 2. ca sa evite o eventuala cerere de ajutor din partea noului-venit.
Acum nu am idee de ce s-a comportat asa, poate asta e politica institutiei sa se limiteze la franceza sau engleza ca altfel ar incepe toti sa-si vorbeasca pe acolo in limbilor lor asta avant in vedere ca multi dintre angajati provin tot din randul imigrantilor.
…scuze pentru interventie! … am un prieten care locuieste in Canada si acesta mi-a povestit, printre altele, ca in institutiile publice sau cele care presteaza servicii la scara mare, oficiantii de la ghisee, consultantii, operatorii de la call center sunt incurajati sa vorbeasca in limba proprie, nativa, daca au un interlocutor de aceeasi limba.
@Mihai: chiar multumesc de interventie. Atunci cu atat mai mult va ramane o enigma de ce domnul si-a pastrat salutul romanesc pentru la final.
Pai si sa inteleg ca vei prelua in curand si sarcina oficiala de sofer :)? Daca nu te-ai manifestat in Romania pe deplin o sa rupi soselele din Canada in doua!
Clar Mike! Pai Andrei asa spera si deja mi-a promis ca el se va ocupa de navigare si eu de volan. O sa fie tare… interesant 😀
Vai, mie mi-a luat 2 ani sa invat franceza! :)) Cand am venit aici in afara de „bonjour” nu stiam nimic altceva si in plus eu oricum am un antitalent nativ pentru limbile straine (engleza inclusiv!) :))). Invat pana la urma, dar greu si imi ia mult timp. Jumatate de an cel putin mi-a luat numai pana sa pot spune „hai ca nu-i asa imposibila franceza” :)).
Oricum felicitari pentru examen si spor la condus!
Eu pot conduce cu permisul romanesc aici (slava Domnului!). N-are rost sa mai spun cred si de antitalentul meu la sofat :)).
@Larisa: pai tu esti in patria francezei si presupun ca lumea din jur are pretentii! Aici se vorbeste ciudat, cu ț-ul ăla de zici că-i neamță (si uneori si tare prost) incat am capatat si eu curaj doar ca am nevoie si de vocabular ca sa-l sustin.
Pe de alta parte nici nu se insista pe accent si rârâială pe care eu le detest atunci cand sunt prea mult scoase in evidenta. In sfarsit, mediul contribuie mult caci invatatul francezei l-am abandonat imediat dupa ce am inceput, iar interactiunile cu oamenii sunt reduse la minim: doar la cumparaturi si foarte rar pe strada.
Mi-ar fi placut sa nu fie nevoie sa schimb permisul, dar eu sper ca mai intai sa luam masina, sa conduc si sa ma pun la punct si abia apoi sa dau examenul practic de aici.
Felicitari!!!!!
Esti deja integrata pe continent! 🙂 Frumoasa poveste, deloc lunga, o scriere captivanta.
Singurul amendament e ca ne-ai indus in eroare cum ca n-ai cunostinta de limba franceza :))) Total neadevarat se pare!
@Renutzu: pai m-am corectat cat de cat inainte de scrie (ca nu stiu sa scriu prea corect…), iar cand vorbesc le zic direct din topor ca am vazut eu ca de baza e insiruirea de cuvinte si mai apoi potrivirea lor 😀
He, he… mai ai rabdare sa inveti! Eu nu mai am deloc acolo unde trebuie sa memorez mecanic… iar la examenul auto a trebuit si la cel de pm. Pentru ambele, doar logica nu ma ajuta 🙂
Eu n-am mai invatat asa scolareste de mult timp si simt ca mi-a prins bine. Cu memoratul mecanic nici atat, daca nu mi se pare ceva logic (sau logic in rezonanta cu logica mea) nici nu se lipeste de mine, uit din secunda doi.
BRAVO Claudia! Multa bafta in continuare! In sfarsit un articol in care m-am regasit! Am dat si eu codul aici si m-am pus pe ore! Pe’aici nu se poate fara! Orasul e mai greu, sunt si eu catastrofa! Nu stiu ce-am pazit in Romania, de nu l-am facut pana acum?!?!
@Rose: e foarte bine ca iei ore acolo si te obisnuiesti cu orasul pentru ca nu se compara invatatul de unul singur cu cel profesionist. Adica ti-ar lua poate luni de zile pana sa descoperi o chestie pe cand asa ti-o spune instructorul si scutesti mult stres.
Mersi pentru vizita, sa stii ca te urmaresc pe facebook si ma bucura mult ascensiunile tale 🙂
Bravoooo >:D<.
Uite asa, incet, incet te vei adapta si te vei tranforma intr-un mixt romano- canadian.
Super fata :-*
Merci Dana >:D< Abia astept sa vad cum e cu masina, deocamdata ma uit la toate semnele cand merg pe strada, studiez manevrele celorlati si cred ca in afara de parcare, n-ar trebui sa am cine stie ce chestii de deprins.
Bravo, Claudia! Mi-a plăcut faza cu recuperatul actelor de pe birouașul 40. Parcă te vedeam alergând prin sala. Spor la treburi și baftă în continuare!
Merci Corina 😀
Culmea e ca mi-am si zis in gand sa nu fac vreo prostie in frenezia specifica ca luasem examenul si era cat pe ce sa fac.
Felicitări pentru sală, la oraș îți trimit un emoticon din ăla cu un dop de șampanie. 🙂
Merci Dunia, mai dureaza, dar tu tine „sampania” la rece 🙂
Cel mai greu examen de condus e la categoria „carucior de copii”…. intr-o zi o sa iti aduci aminte ca ti-am spus-o 🙂
Aaaaa…. si, normal, felicitari pentru examenul acesta !
Multumesc Darael, promit ca voi tine minte mai ales ca eu o sa-mi iau carucior de-ala de poti alerga cu el 🙂
Nu mi s-a parut lung articolul, mi-a placut ca e explicit. M-a introdus numa’ bine in atmosfera ca la sfarsit aveam si eu emotii… deci are opt, daca greseste acu nu e bine.
In plus mi-am adus aminte de pietrele mele de incercare. Scoala de soferi, carnetul si condusul sunt unele dintre ele. Am dat intr-o doara de carnet acum 10 ani fiind oarecum musai daca vroiai sa te angajezi in domeniul in care vroiam eu. Nu mi-a placut sofatul, examenul l-am luat nici eu nu stiu cum si am condus in 10 ani maxim 80 kilometri. Fie vorba intre noi, eu n-as merge cu mine la volan :)))
Din fericire pe unde m-am angajat pana acum am avut sofer sau am apelat la taxi. Daaaaar, se schimba roata, la jobul nou spre care ma indrept prima chestiune a fost ca imi dau masina de serviciu. Ma gandeam daca fac fata distractiei sau ei daca fac fata cu reparatiile, ca doar nu mi-or opri din salariu la fiecare pom acrosat :).
@Andreea: eu retraiesc emotiile de fiecare data cand imi amintesc 😀
Sa vedem Orasul cand o fi ca nici nici eu nu-s vreun talent in ale condusului. Desi am permis din 2005 nu cred ca am trecut de 500km…
bafta atunci, tin pumnii
merci, si tie! Eu zic sa vezi in noua provocare de la noul serviciu, oportunitatea de a rezolva o data aceasta enigma: condusul. Cine stie, daca insisti suficient poate iti si place
Hello!
M-a distrat nespus articolul tau… esti curajoasa, iar eu nu pot decat sa-ti spun felicitari…in ceea ce priveste partea cu condusul, cred ca iti va fi si mai simplu…mai ales ca faceai referire la condus auto cu cutie de viteze automata…eu conduc o astfel de masina de aproape opt ani… este foarte simplu de condus … si esti mult mai relaxat in trafic…nu as reveni pe una „clasica” decat de nevoie. Iti doresc succes la urmatorul examen.
@Mihai: mutumesc! Sper sa-l iau din prima ca-i in partea cealalta a orasului si n-am de gand sa fac prea multe drumuri intr-acolo 😀
In ce priveste curajul… nu stiu cat sunt curajoasa, dar cand nu prea stii ce te asteapta, nu stii nici de ce sa-ti fie frica.
Abia astept sa conduc o masina de-asta, sa spulber presupunerile.
Mi-a placut nespus articolul, m-am regasit in totalitate! :))
Ieri am dat examenul theoretic, la Montreal, si la fel am facut cate 2 greseli la primele 2 sectiuni, iar la ultima sectiune tot 8 si la fel de mult m-am „perpelit” sa nu o gresesc pe a noua…Felicitari! Stiu ce inseamna sa simti bucuria reusitei unui astfel de examen ;).
Bravo pentru examen! Nu e deloc simplu. Acum sa vedem cum o fi „orasul”. Programeaza-te din vreme ca eu am amanat si atunci cand am sunat abia peste doua luni au avut loc liber…
Multumesc. Da, mi-am facut deja programare pentru traseu ;). Dar sa vedem ce sanse sunt… :). Bafta!