Un mod de a-ți pune istoria orașului la îndemâna oricui este să o pictezi pe perete. Într-un muzeu? Nu, mai degrabă în centrul orașului pe un perete al unei clădiri care să însemne și ea la rândul ei ceva pentru comunitate: o băcănie.
Sâmbătă am cunoscut primii români stabiliți aici (eu mai ales că Andrei le era o cunoștință mai veche). Nu sunt de foarte mult timp aici, de vreo cinci ani, dar impresiile schimbate sunt destule și favorabile din moment ce au rămas. Nu le împărtășesc cu voi pentru că sunt ale lor, iar ale mele sunt încă nedefinite. După o lună de Canada nu pot spune că-mi place sau că nu-mi place, dar pot spune că avem ce învăța de la canadieni și că nici lor nu le-ar prinde rău să mai învețe câte ceva de la imigranți.
Orășelul în care am fost, Pointe-Claire, e situat tot pe Insula Montreal și practic n-am depășit încă granița apelor ce ne înconjoară. Am folosit un autobuz ce ne-a pescuit din centru, ne-a purtat pe o autostradă și ne-a debarcat în orășel. În felul ăsta am văzut și noi ce înseamnă utilitatea autostrăzilor suspendate în oraș și ne e clar că primarul Bucureștiului are proiecte pentru mașini, nu pentru oameni. Despre infrastructura și cultul pentru bicicletă nu aduc vorba în postarea asta (evident, există!), dar trebuie să spun că sunt mândră de cei 4000+ de bicicliști care au fost la marșul de protest.
Cât am apucat să vedem din oraș ne-a plăcut: case cochete, mult spațiu verde între ele și mai nou o poveste ilustrată a istoriei lui. Ideea e foarte bună, e modernă (pictura e recentă, în 2013 orașul sărbătorește 300 de ani), inedită, ține loc celor o mie de cuvinte ale unei fotografii și stârnește curiozitatea mai ceva ca un muzeu local.
Așadar, vă invit în lumea picturii murale pe un zid al unei vechi băcănii (cred, dacă asta o însemna epicerie).
Deși era seară și cam frig am făcut totuși câteva fotografii prin oraș și de pe malul fluviului St. Lawrence (en., Laurent fr., Laurențiu ro. că nu știu cum să-i mai spun pe nume).
Moara e simbolul orașului căci așa cum reiese și din istoria ilustrată, în jurul ei s-a ridicat comunitatea.
O altă caracteristică a întregii zone este folosirea lemnului, iar stâlpii și prispele au trezit nostalgii inevitabile în mine.
Inevitabil au și biserică, iar din ce am înțeles multe dintre ele sunt închiriate și folosite ori de alte culte religioase decât cel catolic ori de instituții cu preocupări din cele mai diverse. Vorba cu ”dusul pe la biserică” are sigur și alte conotații pe aici, zic eu puțin răutăcioasă că deh, româncă sunt și nu mă dezic. Cu toate astea, bisericile vechi (monumente în definitiv) continuă să fie întreținute și folosite de către oameni ceea ce face oricum parte din scopul final al bisericii.
Biserica de la mal de fluviu.
Referitor la epicerie = băcănie… probabil ca e cea mai apropiata traducere, sincer nu prea stiu ce inseamna in romaneste. Pe vremea noastra nu exista asa ceva… bunicii poate sa isi mai aduca aminte. In traducere mot-a-mot, este ceva legat de condimente, mirodenii…
Noi nu stiu daca avem notiunea de bacanie sau de magazin de condimente. Oamenii si le faceau singuri acasa si chiar si cei de la oras le cumparau din piata de la tarani, iar forma de pastrare nu era la borcanase, gata maruntite, ci la legaturi pastrate la grinda casei sau uscate in podurile intunecoase pentru a-si pastra culoarea si mirosul.
Frumos post.
Frumoasa zona 🙂 E de venit cu bicicletele pe malul garlei 😀
Superbe fotografii!!!! Excelenta idee! Si iarasi, un oras superb! Eu dupa un an jumate inca nu ma pot pronunta daca-mi place sau nu aici 100%, cu toate ca acul e trecut de 50% in favoarea Statelor 🙂
In Chicago e o biserica romaneasca, care tine loc de intalniri, suete, revelioane si tot felul de alte petreceri. Oarecum scopul bisercii s-a diluat un pic, acum mai mult tine loc de contacte si reuniuni, in Chicago fiind cea mai veche comunitate de romani din State.
Si americanii se comporta la fel, sa mergi duminica la biserica e imperios, ptr ca da bine in cartier si vecinii te vor aprecia mai mult daca este un „bun crestin” cu prezenta in catastif.
Ideea e de retinut si cred ca ar ajuta multe localitati de la noi – sa vezi ca s-a nascut pe la 1600 si ca a inceput de la ceva gen moara sau fantana sau mai stiu eu ce iti starneste curiozitatea si vrei sa afli mai mult. Decat cladiri anoste, mai bine o pata de culoare cu rost.
Foarte faine picturile murale. Imi plac tare mult.
Ce mi-ar placea si mie o casuta asa cu prispa ( pe aici nu prea e populara prispa) si cu o gradina mareee in spate :).
@Larisa: Si mie imi plac, cat am stat in Cehia le „vanam” mereu ca si acolo se obisnuia sa se picteze peretii exteriori.
Aici sunt multe prispe mai ales in zonele rezidentiale. Nu cred ca le zice chiar prispa, dar ce conteaza?! Iar modelul unora dintre stalpii de lemn imi aduce aminte mereu de casele batranesti de pe la noi de la tara.
Pacat ca le-am inlocuit cu beton, ca am pus termopan in loc de lemn si usi de tabla in locul celor lucrate in lemn…
Frumoasă istoria colorată de pe ziduri. Cred că este o idee bună.
În ce privește casele cu prispă este una din marile mele dureri. Bunicii din partea mamei aveau o casă cu prispă. Am prins casa asta până pe la 10 ani. În locul ei s-au turnat betoane.Tot timpul m-am întrebat de ce nu a fost reconstruită în același fel? În locul casei bătrânești acum este o casă ca un paralelipiped cu acoperiș. O tristețe! Nu oricine vede și simte diferența dintre lemn și beton. Când am să mă apuc eu să construiesc o casă, am să îmi fac una ca a bunicilor cu prispă. Cine știe, poate facem un cartier! 🙂
@Corina: Si durerea mea. Si cand vad ca in Germania sunt prispe, in Canada (si zau, nu ma asteptam!) sunt prispe si sunt sigura ca si prin alte parti culmea, din societati mai evoluate ca a noastra.
Aici lemnul e la mare pret si e folosit peste tot, inclusiv la case (aici devine interesant cand iti vibreaza casa).
Si la mine la tara jumatate de prispa a ajuns… beton.
Motive sunt destule, scuza e mai degraba ca mesterii in prelucrat lemnul nu mai sunt si ca daca gasesti unul costa foarte mult manopera. In realitate, preocuparea omului a disparut, caci oamenii isi faceau singuri prispele, doar partile cu model le facea vreun mester, daca le facea…
Sa stii ca ar fi multi care si-ar dori un asemenea cartier numai ca noi ne uitam dupa altele si nu ne axam pe facut bani si ridicat case…