meet the sun
Viața în Montreal, orașul în care am aterizat într-o zi friguroasă de februarie 2013. Impresii turistice, sociale, cotidiene, călătorii cu mașina, cu bicicleta, drumeții prin Apalașii din Quebec.
Am găsit cafea lângă filtrul de la hotelul unde stăm. Pentru un iubitor de licoare neagră ăsta este un început bun. Am ajuns aseară devreme pentru ora locală, târziu pentru ora de peste ocean pe care am lăsat-o în urmă.
Știu că toată lumea așteaptă această primă postare 😀 Vă avertizez că prea multe impresii nu sunt că n-am apucat să văd prea multe.
Ieri a fost ultima zi la serviciu. În martie aș fi împlinit patru ani într-o firmă în care am ajuns într-un moment delicat al vieții mele, când abia mă adunam și mă reclădeam și am avut norocul de a da peste oameni care m-au primit cu drag și unde mi-am făcut foarte repede prieteni.
Ieri am plecat cu ființa întreagă, ca un om cât se poate de împlinit, cu gândul că m-am reclădit în acești ani și sub influența și suportul primit la locul de muncă și oare câți pot spune și simți asta.
Ieri am început plecarea în ritm domol, apoi tot mai alert, ca la final să-mi doresc să fug, să nu mă las copleșită de emoțiile tot mai crescânde ale ultimului mail trimis, ale ultimelor saluturi, a ultimei îmbrățisări… Am ieșit afară și-am tras adânc aer rece în piept peste căldura ce mă înăbușea și n-am privit înapoi și n-am știut decât cum să pășesc mai repede.
Îmi vor lipsi covrigii chiar dacă în ultima vreme s-au prostit. N-ai ce face, aşa merg lucrurile şi chiar şi gusturile. Ar trebui să le fac o poză, dacă cumva îmi amintesc de poză înainte de a-i înfuleca, dacă cumva mi-aş aminti în momentul ăla de ipostaza mea de bloger (sentimental).
M-am întrebat de multe ori dacă nu cumva suntem născuţi anume într-un loc, ni se conturează un destin clasic şi suntem lăsaţi să intuim ce-ar putea fi dincolo de acest destin, dacă există şi alte căi, dacă putem fi şi altceva. Ca şi cum ni se pregăteşte ceva, dar trebuie să fim vrednici de a primi, trebuie să ne depăşim condiţia.
Pentru asta există semne, instincte, voci interioare pe care cei mai mulţi dintre noi, nu le ascultăm. Pentru asta există piedici la tot pasul ca să poţi renunţa şi întoarce la condiţia iniţială. Am întâlnit destul de rar oameni care au resetat şablonul vieţii lor şi au luat-o de la capăt, dar toţi au ceva ce mă împresionează, ce mă încurajează să cred că ne suntem datori măcar cu o încercare de a transcende dincolo de firul existenţei noastre.
