Una dintre marile greșeli pe care le face un om când emigrează (sau când pleacă de-acasă) e să spună celor de-acasă „sunt bine”. Dacă apuci să spui de prea multe ori că esti Bine, ești mâncat! Ai apucat să spui că e Bine și gata, i-ai tăiat portițele lui Rău, orice vei spune după se va întoarce împotriva ta. Dacă ai intrat deja pe drumul ăsta ține pentru tine tot ce nu-ți convine și fă-o ca lumea pentru că oamenii de-acasă sunt cu ochii pe tine și nu le scapă nici ceea ce ție îți scapă. Nu-i subestima și nu zice ”da, binee!” că ei au un simț în plus de când ai plecat.
Știu, frica de ”ți-am spus eu!” sau de mai marele ”de ce-ai mai plecat dacă nu ți-e bine??!” te face să lași doar impresiile pozitive să curgă printre rândurile scrisorilor sau prin telefon.
În realitate, ție chiar îți e bine sau îți e așa și așa sau uneori, îți merge ca naiba. Până la urmă viața are momente bune și rele indiferent în care loc te afli sau în ce postură. Momentele au legătură cu omul (nu cu provincialul/cetățeanul/imigrantul!) și oooh, daaa, au fost câteva/multe momente mizerabile și înainte că doar nu ai trăit pe altă planetă sau în Tara lui Roz și acum trăiești în Țara lui Roz cu Picățele! Trăiești viața ta, aceeași.
Știu, nu vrei să-și facă cei dragi griji pentru tine.
Știu, nu vrei să-i împovărezi și pe alții.
Știu, nu vrei să dai satisfacție unora care-ți imaginezi tu că s-ar bucura.
Știu, nu vrei să-ți imaginezi cum stau toate rudele sau toți prietenii la sfat și cum îți deplâng situația.
Știu, știi, dar în definitiv cine e Binele ăsta? Bine e când ești sănătos și când ești liber (dex: liber – care are posibilitatea de a acționa după voința sa, de a face sau de a nu face ceva). Restul nu contează. Pe bune! Că ești sau nu fericit, că îți place sau nu locul unde ai aterizat, că te deprimă ploaia sau dimpotrivă, îți dă mai mult timp de lectură, ei bine, toate astea sunt momente trecătoare ale vieții tale în care poți interveni după bunul plac că doar de aceea există alegeri.
Și mai încă ceva: dorul e de Bine. Când ți-e dor, când te sfârșești de dor, când plângi de dor e un semn că ai capacitatea să te atașezi, să trăiești sentimente veridice, să lași oameni, locuri, lucruri să facă parte cu adevărat din viața ta. E drept că ne e dor și de cum eram noi înconjurați de acei oameni, locuri, lucruri. E drept că slăvim Schimbarea, dar în cele mai multe cazuri nu ne vin chiar bine primii pași de după schimbare. Unde mai pui că ne-ar plăcea să trăim aceste schimbări în timp ce în jurul nostru toți ceilalți ar rămâne la fel. Naaț! nu așa merg lucrurile…
Și ca să fiu clară (ce-i abstract nu-i considerat de bine) am scris această postare luând în calcul toate schimbările majore de spațiu și de civilizație din viața mea (de la țară la un oraș mic, de la orașul mic la București, de la București la Montreal), dar m-am inspirat și din viețile altora ca să-mi verific teoria. Aici adaug cinic, că e incredibil cât de repede și selectiv uită oamenii…
În lumina enunțurilor de mai sus trebuie însă să vă mărturisesc că sunt bine. Sunt bine pentru că am stări dintre cele de care am avut și până acum, că râd când e de râs și că plâng când simt nevoia să mă descarc, că mi-e dor când mă gândesc la oameni și locuri, că port nostalgia dealurilor natale de care iată, m-am îndepărtat încă o dată, sunt bine pentru că am aceleași frustrări când descopăr că la alții se poate și la noi nu, dar sunt bine și pentru că venind aici trăiesc, în definitiv, un exercițiu de sinceritate cu mine însumi pe care nu mi l-aș fi permis în condițiile favorabile de acasă.
Sunt bine când știu că citiți aceste rânduri și sunteți circumspecți la cele afirmate de mine. Așa și trebuie, de Sindromul lui Bine suferim separat, dar împreună.
Ah, ce frumos. M-ai uns la inima!
@Liliana: Asta e ceva de genul: cine stie lectia, mana sus! 😀
Cine nu, sa zica ca sunt bine ;))
Dragalasule… ce probleme mai ai si tu… 🙂
Situatia este aceeasi peste tot, nu conteaza prea mult unde te afli, afara sau aici. Cand iti este rau, iti este rau tie, restul inteleg, nu inteleg, de ajutat nu stiu daca te ajuta prea mult. Daca iti este bine, iarasi, iti este bine tie si aceasta nu poate schimba situatia nimanui din jurul tau.
Asa ca… de ce iti pasa tie ce zic cei de acasa sau din jurul tau?
Straduieste-te pentru tine, nu pentru ceilalti!
Eu apreciez enorm faptul ca esti aceeasi pe care o stiu si sper sa ramai asa cat mai mult timp. Adica sa-ti exprimi cu sinceritate trairile si sa nu cosmetizezi nimic, ca sa demonstrezi ceva, cine stie ce.
Este normal sa-ti fie si rau, sa-ti fie si bine. Sa ai nostalgii si satisfactii legate de schimbare. Dar sunt ale tale si sa nu te sfiesti sa le recunosti, asa cum ai facut pana acum. Ce spun ceilalti e cu totul alta poveste.
Asa cum ti-am mai scris, bucura-te de orice experienta buna si invata din oricare cele neplacute! Nu incerca sa spui ca totul este numai roz sau numai gri. Nu pentru noi, ci pentru tine, fa acest lucru asa cum l-ai facut si pana acum!
Iti tin pumnii pentru ca esti din categoria „simt enorm si vaz monstruos”, lucru si bun si rau! 🙂
@Kya: nu mai am replica la asa replica 🙂
Hmmm cuget si eu pe marginea subiectului si a comentariilor de pe FB.
Sau spun cum vad eu lucrurile. Binele si raul sunt clar o chestie individuala. Oricat de mult te vor sustine ceilalti, tot tu singur va trebui sa dovedesti ambele stari (de fapt doar starea de rau trebuie dovedita, starea de bine trebuie savurata). In plus cand tie iti e rau, altuia i-ar putea fi chiar bine.
Insa fie ca iti dai sau nu seama, cei din jurul tau (afectiv si nu local) traiesc oarecum prin tine. Poate la inceput mai mult, cu cat trec anii si distanta se intaleaza, mai putin. Relatiile care nu sunt cultivate cu grija se vor pierde sub starea de „bine” si de o parte si de alta.
In egala masura insa distantele nu mai sunt ce au fost si telefonul si internetul le reduc la minim.
Daca nu ar fi existat comunicarea verbala intre doua persoane si am fi ramas la scrisori poate traiam intr-o continua stare de „bine”, insa verbal imi este foarte greu sa ascund si imi este foarte usor sa descopar atunci cand nu se spune totul.
Cum doar putini din noi suntem actori, ne dam repede de gol vorbind si atunci binele inchipuit nu mai are nicio valoare. Ba face mai mult rau. Pentru ca te simti exclus din viata celuilalt, din realitatea celuilalt, pentru ca te consideri protejat desi tu te vezi puternic (poate esti, poate nu esti).
Cred ca trebuie sa intelegem ca viata fiecaruia merge mai departe cu bune si cu rele si daca vreau sa ma plang voi gasi mereu motive sa o fac si daca vreau sa vad jumatatea plina a paharului ma voi autoeduca in acest sens. Insa de dragul legaturilor cu ceilalti si a sinceritatii cu tine insusti, starea „mi-e bine” ar putea fi inlocuita cu mai mult folos de realitate. In plus cum imi spunea tata mereu, minciuna a picioare scurte si mai devreme sau mai tarziu sunt sanse sa iasa la iveala.
@Mike: realitatea este ca oricum o dai, cu sinceritate sau fara, n-ai cum sa fii pe deplin inteles. Chiar si aceasta postare va fi disecata in fel si chip: dar de ce-a scris-o? cine-a suparat-o/procat-o? De ce ar trebui sa existe motive? Pentru ca fiind abia plecata ar trebui sa aiba motive… Senzazionale chiar??! Prea am senzatia ca prea lesne se ajunge la corelatia intre stimul si actiune si ma refer la orice. Nu trebuie sa fie un motiv pentru a scrie o postare de genul asta pe blog. Am copt-o zile bune. Pur si simplu am scris-o caci mi-am luat libertatea de a scrie pe blogul meu ce-mi trece prin cap si prin inima.
Cateodata ma intreb de ce naiba mai scriu? Ca eu vreau ca oamenii sa se gandeasca la ei cand citesc, si nu sa se gandeasca tot la mine…
Pe de alta parte, cei care nu au experienta impartasirii, ci doar citesc, n-ar trebui obisnuiti cu vietile „mirifice” ale autorilor care sunt si ei oameni si care au parte de aceleasi suisuri si coborasuri ca si ei. Cam asta e in mare teoria mea, iar daca s-a simtit cineva vizat sa nu creada ca despre el e vorba: la cat sunt de egocentrista nu cred ca mai e loc si de altcineva pe blogul asta 🙂
„e incredibil cât de repede și selectiv uită oamenii…” cata dreptate ai aici… 🙂
@Mik: uite o chestie care mereu ma cam scoate din sarite: un om a trecut printr-o anume experienta, dar il judeca pe un altul care tocmai trece prin ea de parca el n-ar fi facut niciodata asta….
sau
„eu n-o sa fac niciodata aia sau aialalta, tu in schimb ia uite!” si dupa o vreme face exact ceea ce a zis ca nu face… Hm si mda.
Da, Claudia, omului ii este foarte usor sa ii judece pe ceilalti si mai putin pe el insusi. Ti-am mai zis asta, cel mai important lucru pe care l-am invatat pana acum de la viata este sa nu spui niciodata: „eu as fi facut/eu as face asa…”, pentru ca nu ai de unde sa stii cum ai reactiona daca ai fi in situatia data.
Ne este foarte usor sa ne uitam propriile greseli, si le observam imediat pe ale altora, chiar daca candva le-am facut si noi, sau fara sa stim ca poate candva chiar le vom face.
„Sunt bine pentru că am stări dintre cele de care am avut și până acum, că râd când e de râs și că plâng când simt nevoia să mă descarc, că mi-e dor când mă gândesc la oameni și locuri…”
Nici c-as mai putea spune ceva in completare 🙂
Dar o sa adaug ca m-am saturat de cate ori am fost apostrofata la modul „tu te plangi si toata lumea te invidiaza”…
Cum sa explici ca nu „ma plang”, ca imigrarea nu-i la indemana oricui si ca ai simtaminte si ratiune si discerni, la fel ca-n Romania….Si-am concluzionat ca oamenii de acasa vor aduna ce vor ei, vor rupe din context si-atat. Iar eu imi vad de ale mele, is om si daca vreau sa plang apai plang, ca mi-o prinde bine 🙂
@Renutzu: lumea invidiaza in necunoastere de cauza si in lipsa aprecierii a ceea ce ai. Pentru ca cei care sunt in masura sa informeze n-o fac ci spun ca… sunt bine, ca totul e bine, ca e minunat etc 🙂
Daca nu apuci sa vezi ce inseamna frumusetea din munti de pilda, da, o sa ti se para minunat sa traiesti intr-un oras pavat cu gazon. Dar daca stii ce-i aceia salbaticia ierbii atunci nu te mai lasi „cucerit” prea usor?!?
Eu mi-am promis ca tot ce scriu pe aici sa fie cu bune si cu rele, cu ceea ce vreau sa vad si fara ceea ce refuz sa vad.
Oricum, comentariul de mai sus era la fel de egocentrist ca si blogul tau :).
Insa ceea ce vroiam sa intaresc prin ceea ce am scris (si nu cred ca mi-a iesit la prima incercare) este ca eu nu pot sa ma folosesc de acest „mi-e bine”. De cele mai multe ori cand sunt mintita cu el de cei de acasa, imi dau seama ca e ceva in spate si pe cai ocolite (prin fratele meu) aflu care e povestea :). Sa il folosesc eu, iarasi nu pot, pentru ca nu pot sa tin prea mult in mine ceea ce ma macina si cand sunt suparata se vede pe fata mea si se aude in vocea mea.
Din fericire insa momentele de „mi-e bine” au fost mai numeroase in viata mea decat cele de „mi-e rau” si nu pot decat sa fiu recunoascatoare pentru asta.
Eu am experimentat „sunt bine” spus de acasa in toti ultimii 13 ani de cand am venit in Bucuresti la facultate. Mai trist e ca am spus si eu „sunt bine” de atatea ori incat n-am mai lasat loc de altceva si n-a fost chiar bine.
Practic, daca e sa vizez pe cineva cu articolul asta, apoi eu sunt prima tinta 😀
Acum incerc sa discern toata treaba asta inainte de a intrra intr-o anumita rutina caci da, pot spune ca sunt bine foarte convingator. Ba chiar atat de bine incat s-o cred si eu, doar ca nu (mai) vreau s-o fac.
Si in plus, nu vreau sa evit subiectele tabu doar pentru a da senzatia unei stari de bine perpetue care oricum n-are cum sa existe ca doar… oameni suntem.
Ador sa citesc articolele tale scrise din Canada…(nu ca cele dinainte nu imi placeau)…dar parca vad lucruri si simtiri prin care am trecut si eu dar despre care nici in ziua de astazi nu am reusit sa vorbesc vreodata :)). Sunt toate in mine si parca ies la suprafata cu randurile tale unde ma recunosc :).
@Ana: in contextul a ce scria si Mike mai sus adaug ca lipsa de transparenta a starilor fiecaruia dintre noi, si cei de-acasa si cei plecati, face ca o anumita departare sa se produca. Comunicam mai profund si mai deplin atunci cand suntem sinceri unii cu altii. Nu mai putem sa ne impartasim experiente in mod fizic, dar emotional si la nivel de marturisire o putem face in continuare.
Ca exemplu, am cateva prietene bune, dar cu care vorbesc o data pe an maxim. De fiecare data cand o facem ne transmitem pe scurt pe unde mai suntem sau ce mai lucram, iar restul timpului il pastram pentru ce mai facem emotional. Poate si de aceea suntem prietene, pentru legatura de suflet.
eu cu binele asta nu stiu ce sa zic, m-am tot gandit la postul tau cateva zile. ca ti-e bine, ca ti-e rau e treaba ta. sunt oameni care pricep cum iti e fara sa te intrebe, ca te cunosc atat de bine incat te simt.
nu exista lucruri perfecte, fiecare are zile rele si bune, dar ne-am obisnuit sa vedem mereu ce bine le e altora si ce rau ne e noua. eu din punctul asta de vedere nici nu indraznesc sa spun ca ma doare capul. stai la Londra, cum dracu sa te doara capul?! ai stat in provence, nu te mai doare capu toata viata!
si apoi m am saturat de oamenii care se plang mereu, carora mereu le e rau desi, doamne iarta ma, nu mor maine. si nu suport oamenii care simt nevoia, mereu mai nene,sa ii incarce si pe altii cu probleme lor (de multe ori imaginare)
@Miky: cu „durerea de cap” m-ai facut sa rad pentru ca desi pare hilar, mutatul intr-o tara cu nivel de trai mai ridicat ca in Romania ar trebui sa te absolve de toate durerile de cap ;))
Chestia e ca nu pleci ca sa scapi de o anume durere de cap, poate ai si alte scopuri in viata…