Oameni Suntem 22. Montreal, decembrie, eu

sau Înainte de-a zbura acasă

La primărie 🙂

Eu. Ultimele săptămâni au fost dominate de plecatul acasă în România, de pregătiri de tot felul. N-am fost nerăbdătoare sau emoționată și nici acum nu sunt când scriu aceste rânduri cu bagajele făcute la ușă și cu speranța că voi da „publish” înainte să plec la aeroport. Nu mă întrebați de ce, mi se pare normal să merg acasă, știu ce e acolo, ce mă așteaptă. Îmi port disciplinat unele doruri, pe altele le las să mistuie acolo la interior – e jarul de care am nevoie pentru a funcționa.

Sunt învățată să plec, să revin, să las în urmă, să regăsesc. Câteodată mă simt făcută pentru o viață pe drumuri căreia mă opun din răsputeri din dorința de a fi într-un loc, al meu. Accept greu că m-am născut cu gândul plecării, poate și pentru că am crescut într-o mentalitate a statului pe loc din care am evadat permițându-mi să visez. Azi sunt un amestec de dor și nedor, de răspunsuri pe care preferam să nu le știu, de vise și nevoie a curajului.

Și scriu acestea fără să știu ce-mi va debita mintea pe parcursul multelor ore de zbor spre casă.

Decembrie. A venit cu temperaturi cu minus, ninsori, ploi înghețate, centimetri buni de zăpadă, dat la lopată. Iarna serioasă și lucrul ăsta mă bucură, e un fel de călire pentru iernile ușoare.

Montreal. Cel mai bine arată iarna. E anotimpul care i se potrivește, e motivul pentru care am observat pe paginile ziarelor locale foarte multe comentarii entuziaste însoțind fotografii cu mașini îngropate în zăpadă, oameni dând la lopată, copii jucându-se, etc. E drept că după ploaia înghețată ce a făcut ravagii în provincia vecină Ontario (sute de mii de case fără curent, copaci rupți, mașini avariate etc.) entuziasmul s-a transformat în mesaje de încurajare. Zâmbet a rămas doar pentru cei care și-au pus patinele pentru a se da pe asfaltul transformat în… patinoar.

Apropo de datul la lopată, aici e spor național. Toată lumea are cel puțin una, alții au chiar mai multe, lopată de împins, lopată de aruncat, lopată pentru copilul de zece ani, lopățică pentru ăla mic de cinci ani, astfel încât doar ce se domolește ninsul și tot familionul iese la deszăpezit mașina, aleea, scările. Copiii se tăvălesc prin zăpadă, părinții nu urlă la ei „vezi că te uzi și răcești”, dimpotrivă, mai comit și grava ilegalitate de a-i lăsa cu capul gol 🙂

Pentru final am păstrat câteva fotografii surprinse de-a lungul acestei luni.

p.s. ultimele patru fotografii sunt o invitație la luminoterapie în Place des Festivals și reprezintă un „champ de blé futuriste” (câmp de grâu futurist). Printre tijele de plastic sunt amenajate poteci pentru plimbare și din loc în loc plasate difuzoare pentru ca o melodie relaxantă să-ți însoțească pașii.

cu vecina quebecoasă eliberând intrarea în parcare