Oameni Suntem 20. La capătul curcubeului

Uneori mă bucur tare că am seria asta Oameni Suntem căci pot pune la un loc tot felul de impresii răzlețe. Episodul de astăzi are în desagă un curcubeu, niște gâște, un graffiti și-o veveriță. Seria se numește așa și pentru că ceea ce scriu legat de Montreal e extrem de subiectiv, iar alteori nici măcar nu are vreo legătură cu orașul, ci doar cu mine aflându-mă aici.

Una dintre cele mai frumoase surprize ale acestei toamne a fost un curcubeu, un dublu-curcubeu de fapt, ce s-a arătat într-o seară. Schimbarea bruscă și plină de lumină de la finalul unei zile ploioase și întunecoase m-a făcut să tresar și să alerg pe balcon. Încă ploua când fotografiam, dar a fost un moment magic. Gândindu-mă că și toți ceilalți oameni au făcut (probabil) același lucru ca și mine, că pentru o clipă am privit cu toții în aceeași direcție, realizez adevărata magie a unui curcubeu (poza ca de copertă îndoită e preferata mea, nu mă interesează cum altfel aș fi putut băga tot curcubeul la un loc, dacă el în realitate a intrat pe bucățele).

*

Zilele de mers prin bălării cu bicicleta sunt numărate de-acum de când s-a lăsat toamna. Una dintre potecile mele preferate e pe malul fluviului și deși nu sunt singură, dimpotrivă, pescarii și cuplurile preferând și ei oaza aceea de liniște din timpul săptămânii, mă simt ca și cum aș fi cu adevărat singură, doar eu și gândurile mele. Legat de cupluri, o să m-apuc să ”dau din casă” că cele mai multe de pe-acolo sunt formate din bărbat și… bărbat, dar că fericirea ce-o emană și tandrețea lor cuminte ar putea fi motiv de invidie pentru multe cupluri tradiționale. Pentru cititorul ce tocmai a strâmbat din nas, am dat o dată și peste două fete care se tăvăleau prin iarbă.

Și nu urmează poze cu dumnealor, doamne fere’, nu-s genul ăla de fotograf și în definitiv nici nu mi-au stârnit mai mult decât o simplă reacție de observare, ci cu un cârd de gâște despre care nici nu știu dacă au pornit spre țările calde… (zilele trecute încă se auzeau „gâgâind”) .

*

Graffiti-ul de care scriam în Oameni Suntem 18 și care pe atunci era în plină desenare, a fost terminat între timp. Peretele este unul ”legal”, e o practică obișnuită în Montreal, iar mesajul mi s-a părut unul destul de actual.

indigeni privind cum industrializarea ocupă teritoriul; proteste de toate națiile cu „arme” culturale

„noi suntem aici”; planeta ne hrănește curat, dar noi mai cultivăm curat?!

„les murs parlent” – zidurile vorbesc

*

Trecând printr-un parc, m-am oprit să pozez o frunză și dumneaei, veverița, s-a gândit că am ceva de mâncare. I-am întins totuși palma pe care s-a urcat cu lăbuțele din față, dar cum n-a găsit nimic s-a retras. A mai venit de câteva ori și am lăsat-o să caute ce nu aveam tocmai pentru că mi-a plăcut îndrăzneala ei controlată și atingerea fină. Am tras cadru după cadru, dar se mișca în altă ligă decât aia în care fotografiam eu. Chiar și așa, întâlnirea cu veve a fost un moment drăguț.

Și că tot vorbeam de parcuri, am observat că aici primăria merge pe principiul „keep it simple”. Fără garduri și gărdulețe, fără bănci și coșuri de gunoi în exces, doar alei, iarbă tunsă exemplar pe care poți să te și așezi. Eventual un rond de flori la intrare, dar și acela fără să-ți dea senzația că ”aici sunt banii dumneavostră” (nu că n-ar fi o primărie cu numeroase scandaluri de corupție și primari demiși însă așa e când funcționează justiția).

*

Pentru final și pentru cei care n-au găsit nici o subtilitate în textul de mai sus: nu-i așa că-i tare sărac scrisul când nu se întrezărește nici măcar un sentiment amărât, unul superficial, orice, ceva acolo?!? Inițial am vrut să scriu: „Mi-e dor de Carpați.” și să pun toate aceste poze fără nici o explicație și legătură. N-am făcut-o, dar încerc totuși să subliniez o idee: când își pierde subtilitatea un blog devine un fel de tabloid.

p.s. Cât despre dorul meu, un punct e tot ce am.