Decalajul de șapte ore față de România se simte chiar și atunci când nu cântăresc ce se întâmplă aici cu ce se întâmplă acasă. E greu de explicat, dar când mă trezesc am impresia că e după-amiază, că deja a trecut ziua. E drept că în ultima vreme abia deschid ochii pe la nouă, la zece și nu adorm niciodată înainte de unu noaptea. E total ineficient ritmul ăsta, dar e ceva de genul ”ai intrat în horă, joacă!”… și altă horă încă nu știu.
Vremea e ca de toamnă cu niște răbufniri caniculare. Chiar îmi spuneam la un moment dat că nu m-a vizitat astenia de primăvară așa cum obișnuia în fiecare an, dar dacă mai continuă cu atmosfera asta posomorâtă și cu frigul, o să mă apuce direct astenia de toamnă.
iriși și bujori pe strada mea, dar nu și la numărul meu…
Revenind la cele șapte ore facebook-ul ”lovește din nou” pentru că el îmi arată (cel mai bine) câte se întâmplă în timp ce eu dorm. Abundența de postări mă obligă la sortări și de multe ori mă supune omisiunilor, ceea ce nu-mi place, dar… e sănătos. Aș putea să fac o listă cu prietenii insomniaci din listă, cu cei care pleacă devreme la serviciu, cu cei care merg în cluburi etc. Alte efecte sunt: fac urări de la mulți ani cu o zi înainte sau pe seară, beau prima cafea ”împreună” cu cei care o beau pe-a doua etc.
Altfel, de-acasă primesc tot felul de ”cadouri” ambalate în fotografii, rânduri, sms-uri sau pur și simplu gânduri. Vă mulțumesc tuturor, destinatarul e încântat și poate de aceea o să vorbesc mai puțin astăzi și o să arăt o parte din ”lumea” mea, cumva paralelă cu a cosmopolitului oraș în care mă aflu și pe care încă îl ignor…
după bujori întâlnirile parfumate au continuat…
dintre maidanezii parcurilor
bătrânețea o fi la fel de grea? Fără să-i pese, statuia dormea…
Cum în Montreal e artă pentru muzee și artă pentru stradă, unde te aștepți mai puțin dai peste tot felul de exponate sculptate sau peste pereți pe care artiștii în graffiti au voie, legal, să se exprime. Chestia asta chiar îmi place și fără a ști dacă au sau nu valoare artistică mă uit cu interes la opere și încerc să deslușesc sensul lor. Cu alte cuvinte, las arta urbană, stradală să mă intrige și cred că doar prin aceasta își atinge scopul în sine.
Așa am dat peste Parcul/Piața Giovanni Caboto, navigator venețian ce la 1497 a atins țărmul Canadei și care este proclamat cu mândrie a fi primul italian pe aceste tărâmuri. De altfel este al doilea care a acostat pe țărmurile Americii de Nord. Acum ce legătură au restul statuilor din parc cu navigatorul greu de spus…
Acrobatul, Robert Lorrain
”grămada”
De la străzile pline de artă la grădina mea în plină evoluție nu-i decât un pas. La câteva zile ghivecele mele sunt săpate de veveriță care nu știu de ce nu se mulțumește cu tot pământul și plantele din jur. Până acum n-a consumat mai nimic, mă face doar să strâng cu mătura pământul împreștiat, dar presimt că vizitele tot mai dese o să aducă și pagube.
roșiile sunt pe drumul cel bun – surorile lor de la magazin au avut deja flori, acum au gogonele, însă eu le hrănesc eco doar cu apă și vorbă bună
o parte din floricele, producția fiind în plină desfășurare
dintre luminile orașului…
Buna fata, pentru treaba aia cu veverita iti pot oferi o solutie auzita de la o „prietena”, nu iti trebui decat un „ciob” si problema se rezolva. De unde ciobul? din primul ghiveci pe care il va sparge.
Hai distractie frumoasa in parcela de parc national ce v-ati inchiriat, va pup, defapt doar pe tine te pup, pe Ursu il salut caci daca zic ca il pup suna mult prea „fericit”.
PS Ti-am simtit lipsa in tura din Cozia de pe Fruntea Oii, chiar vorbeam cu Capitanu – „Ce i-ar mai fi placut si lu’ pitica aia pe aici” :d.
@Vintila: =)) era cat pe ce sa nu ma „prind” de aluzie. Vai de mine, mi-am pierdut antrenamentul!… Revenind la „solutie” e cam greu de prins veverita la colt, data trecuta eram eu pe de-o parte si pisica pe de alta :”>
Chiar si asa, n-am de gand sa-i fac felul, ea e-n lumea ei, eu sunt intrusa 😀
Pupici si de la mine, mai multi, pentru fiecare cate unul :*
p.s. si mie mi-ar fi placut pe Fruntea Oii, chiar si pe obraz sau pe barbie…
Ca mod de arta prin calatoriile mele in SUA am vazut sculpturi din lemn, masini cocotzate pe acoperisul cladirilor ori pe stalpi, dinozauri in toate formele si marimile s.a. Cele mai interesante nu pot fi vazute decat din masina si e aproape imposibil de fotografiat. Mai sunt si prin parcuri dar unele sunt atat de ciudate si de urate ca nu le gasesti sensul. Dar…arta-i arta iar artistul are viziunea-i proprie….:)
Gradina ta inca e neciufulita :)) Stiu ca veveritele uita pe unde-si depoziteaza mancarea si-atunci cauta de nebune oriunde, iar daca-n ghiveci e pamant….poate-i si-o aluna pe-acolo din greseala :)))
Mai Renule, mai, daca acolo pe lista de atractii turistice e sa mergi la cumparaturi si la bar, ce te mai mira? E bine ca exista si manifestari artistice de genul asta, inseamna ca oamenii INCA mai simt nevoia de a se ”exprima”…
Cat priveste gradina mea, veverita aia e clar nebuna 😀 Sper sa-mi crute plantutele… oricum vine in vizita dimineata devreme cand stie ca dorm :”>
Chiar si pe social media se poate (sau nu) impartasi ceva de calitate. Nu pot decat sa-ti multumesc pentru ca tot ce provine de la tine e „curat”, frumos, reconfortant si intotdeauna in partea buna si frumoasa a lucrurilor: peisaje, flori, arta, oameni, locuri.
Nimic din ceea ce poate fi informatie de „zgomot”. Daca te platea cineva sa faci cu noi terapie si nu iesea mai bine 🙂
Cu placere Vali si multumesc la randul meu pentru aceste cuvinte. Cred ca in primul rand fac terapie cu mine, iar voi sunteti ”victime colaterale” 🙂
Claudia, de acord cu tine la FB , dar eu ma refeream si la prietenii-prieteni, la unii imi vin pe flux multe, la altii nimic(chiar daca posteaza).
Eu am facut salata din ele, de vreo 5 ani puneam vreo 6 rasaduri de rosiile din alea mici (cherry se cheama soiul asta la mine in Italia)si cu tot cu imbolnavitul imi dadeau rosii din belsug. Din cate stiu toti(ma refer la cunostinte care au gradina lor) dau totusi cu ceva, o substanta sa le protejze, dar eu, avand un catel curios, n-am avut curaj. Le-am tratat cu altele(gen spalat frunza cu frunza cu o solutie preparata de mine) dar anul asta am zis pas. Sper sa-ti creasca frumoase si sanatoase, e o mare satisfactie sa iesi pe balcon si sa rupi o rosie crescuta cu manutele tale.
Din nefericire, legat de FB, anumite postari ajung, altele nu. Se pare ca FB-ul nu mai ofera chiar totul free 🙁
Frumoasa gardina ta! Anul asta eu am renuntat la rosii, mi se imbolnaveau nitel, se vede ca nu le vorbeam pe placul lor.In schimb nu stiu ce-am plantat nou de mi-a adus oaspeti ciripitori:).
FB??inca nu i-am inteles spilul, de la unii imi arata n-spe mii de postari, la altii trebuie sa ma duc eu special sa sap pe la ei pe wall…eu as vrea sa vad cate ceva de la fiecare.oare e numai vina mea?:)
Multumesc Anca, se facuse si mai frumoasa pana aseara cand a inceput ploaia si se pare ca nu-i prieste s-o ploua non-stop. Habar n-am daca rosiile vor face ceva, deocamdata una pare sa infloreasca. Nu e ca si cum ma astept sa mananc salata din ele, dar totusi, as vrea un rezultat 🙂
Facebook-ul are momente cand e util si incerc sa ”invat” cate ceva din implicatiile pe care l aduce in vietile noastre, dar nu incerc sa-l inteleg pentru ca ar fi o alegere gresita. FB-ul e o industrie si unii au inteles asta, de aceea postarile lor te acapareaza. De aceea eu am eliminat treptat acei ”prieteni” care ma aglomerau intentionat pentru ca am nevoie de ceilalti prieteni. Exemplu: daca vreau modele de unghii pot sa caut, nu am nevoie sa navighez printre o 100 astfel de poze din care 99 sunt distribuite pe motive de concurs/trafic etc. Dar nu doar de ”unghii” am scapat :”>