Montrealul vechi, Montrealul nou

Orașele mai mult sau mai puțin turistice au în general un punct comun: Centrul Vechi. Că-i spune exact așa sau e folosit un alt apelativ care să-i onoreze funcția de ambasador istoric, cert e că atunci când ajungi într-un astfel de oraș instinctiv te întrebi: unde e colțul lui vechi? În cazul de față îi spune Old Montreal și se învecinează cu Vieux-Port, dar și cu oglinditorul de cer în blocuri de sticlă: Downtown. Denumirile se încadrează în spiritul bilingv al locului și mă pun deseori în încurcături de traducere: engleză, franceză sau pur și simplu, oricare?

(cu un click pe oricare din poze le puteți răsfoi în galerie și citi și câteva explicații)

Montrealul nou stă spate în spate cu Montrealul vechi, cel pomenit ca având iz european, unde fiecare ghid turistic își trimite mușterii. Din fericire locuiesc aproape și pornind pe o stradă cu nume mai mult decât sonor, Notre-Dame (pe care se află și biserica omonimă), am trecut pe lângă cel nou și m-am oprit în mijlocul celui vechi, o frântură de oraș cu povești de pe la 1642, anul nașterii sale, peste care simți cum inevitabil se aștern poveștile anilor 2000. Atmosfera este însă atât de relaxată încât și timpul iartă…

Dintr-o dată printre mașini și blocuri ce-ți fac pălăria să-ți cadă din cap, apar calești frumos ornate cu un mers agale, de promenadă din altă epocă. Birjarul este și ghid clienților săi și îi asculți fugar explicațiile, îi urmărești degetul care arată una și alta și da, ești aproape de inima veche a acestui oraș. Trecerea se face subtil, dar nu definitiv. Mulțimea turiștilor schimbă însă felul de-a fi al străzii. Opresc bicicleta și de-acum merg pe lângă ea, pe trotuar ca să pot observa în voie clădirile, magazinele, terasele, oamenii. Sunt mulți turiști care folosesc bicicleta pentru a vedea orașul și aici ia și ei o pauză de la pedalat.

   

Primul popas a fost Place d’Armes, locul unde sunt strânse la un loc simboluri: istoria, banca, religia, progresul. În mijlocul pieței tronează statuia celui care a întemeiat la 1642 orașul ce s-a  numit mai întâi Ville-Marie:  Paul Chomedey de Maisonneuve.

Urmează Biserica Notre-Dame (pe care am pozat-o doar în iarnă, acum am amânat pe motivul că revin mai târziu și n-am mai făcut-o), Banc of Montreal (1847), New York Life – clădirea de cărămidă, primul bloc turn al orașului construit la 1888.

   

Intrarea în biserică e doar 5$ (în timpul slujbei e gratis pentru enoriași, deși nu știu cum dovedești că ești unul), însă am avut două motive serioase pentru care nici de data asta n-am făcut-o: intraseră cele două grupuri, unul de tineri și altul de vârstnici și bănuiesc că deja se aglomerase înăuntru și doi, nu aveau rastel pentru lăsat bicicleta.

Astfel că am plecat mai departe spre un al doilea popas: Place Jacques-Cartier unde se află primăria (o clădire foarte frumoasă) și care e locul cel mai frecventat de turiști.

Aici au loc tot felul de demonstrații (chiar am urmărit și filmat una) ale unor artiști ai străzii mai mult sau mai puțin talentați, unde se fac portrete și caricaturi, unde terasele gem de clienții opriți la o cafea sau la masa de prânz. Toți își aleg locuri cât mai bune pentru a urmări spectacolul străzii ce acum vara nu e doar animat, ci și colorat judecând după amestecul deja bogat al localnicilor cu cel al turiștilor, iar judecând după mulțimea picioarelor goale, chiar încins 🙂

În imediata vecinătate, pe străduțele pietruite și rezervate pietonilor, magazinele de suveniruri și cele cu specific tradițional (și aici chiar sunt toate națiile!) își așteaptă cumpărătorii ce nu-s puțini contrar mirosurilor chinezești ce răzbesc pe ușile deschise. Cu toate astea, merită dat o raită, sunt sigură că există pentru fiecare ceva interesant pe acolo (de exemplu, adolescentele își cumpără tricouri mari și largi de fotbaliști hocheiști sau din cele inscripționate cu Justin Bieber, conaționalul lor – o adevărată isterie locală și nu doar!)

           

Cum nu puteam sta locului, am pornit mai departe, iar Portul vechi (Vieux-Port) era o destinație pe unde am tot trecut… în viteză. Nici de data asta nu pot spune că am cotrobăit prin toate cotloanele, dar măcar simt că am început s-o fac. Pe măsură ce timpul trecea realizam că trebuie să revin în zonă, asta fără să pun la socoteală muzeele pe care le ignor cu gândul că le-oi vedea la iarnă când e vremea urâtă.

După ceva plimbare tare plăcută asigurată de briza fluviului am ochit turnul alb și mi-am zis că-i musai să văd de se poate urca în el. Mai greu a fost să mă prind pe unde pot ajunge acolo dată fiind încrengătura de pontoane lungi de pe care se fac îmbarcările. Ajunsă acolo, bucuroasă că prima piedică nu există – aveau rastel de biciclete – am întrebat doi bicicliști ce tocmai ieșeau din turn, roșii la față și transpirați zdravăn: se poate urca? Daaaa! răspund ei gâfâind, dar vezi că-s 200 de trepte! Ooook, nu-i bai!

Turnul, pe numele său Montreal Clock Tower (Tour de l’Horloge) a fost construit prin anii 1920, are 45m înălțime și pentru a te bucura de priveliștea oferită urci 192 trepte. Nefiind un far la origine (cum am bănuit) și pe lângă faptul că indică timpul (e recunoscut pentru precizie fiind construit ca replică a lui Big Ben din Londra), turnul marchează intrarea în port (e pe bune – imediat ce treci de turn se consideră că ai intrat/ieșit) și este dedicat marinarilor pierduți pe mare.

          

Am coborât și mi-am găsit bicicleta așteptându-mă (încă am temeri legate de furat…) și am luat drumul casei cu ceva mici ocolișuri și desigur opriri. Aș putea spune că am savurat boem acest drum, iar postarea precedentă a descris mult mai detaliat trăirile, dar până la câmpul cu flori am mai descoperit o parte din ceea ce înseamnă Bătrânul Port al Vechiului Oraș 🙂

Chiar dacă nu sunt foarte vizibile, inscripțiile de pe clădiri amintesc de perioada de glorie din anii 1860-1930 și pe mine una chiar mă transportă în timp, iar filmele americane cu gangsterii de prin acei ani ajută și ele la senzație.

În momentul acesta pot spune că bicicleta este de departe cea mai bună metodă de-a vizita orașul. Rețeaua de metrou e bine pusă la punct, acoperă toată zona centrală și este ideală dacă vizitezi Montrealul iarna sau la început și sfârșit de iarnă ținând cont și de faptul că orașul subteran îți oferă cam tot ce ai nevoie, inclusiv intrări la muzee sau săli de spectacole. Dacă ajungi aici și vezi bicicliști peste tot înseamnă că e timpul să urci în șa, iar sistemul Bixi despre care am mai scris te ajută să nu depinzi de un anume loc de închiriere (pe de altă parte sunt și multe alte firme care nu se ocupă doar de închiriere ci și de tururi ale orașului).

Am văzut foarte mulți turiști pe biciclete, pe cont propriu cu harta în mână, dar și grupuri, însă ceea ce mi-a plăcut vederii și gândului a fost faptul că erau trecuți de niște vârste. Asta dă oarecum o speranță faptului că există viață și când puterile se împuținează, dar mai ales, că e nevoie să-ți petreci viața într-un anume spirit ca să ai parte de el și la bătrânețe. Ceea ce nu e prea târziu pentru noi, tinerii de azi, să-l dobândim dacă cumva ne lipsește…

(vă reamintesc, pentru galerie și descrieri click pe oricare din poze)