Montreal – impresii la rece

Da, la rece, nu pentru că brusc aș fi devenit obiectivă ci pentru că deși termometrul arată -9 grade, vântul insistă la un „feel like” de -20. Cu un bagaj rătăcit în care se afla fularul cel gros, ciorapi sau colanți de luat pe sub blugi (ce în combinație cu asprimea vântului au căpătat mângâieri de tablă), cunoașterea Montrealului se petrece deocamdată în viteză și cu nasul ascuns mai mult în eșarfă.

>> Epopeea ”bagajul” s-a încheiat cu succes, iar lecția învățată a fost una colaterală pățaniei de-altfel obișnuită din câte bag seamă. Înainte să trec la altceva, trebuie să vă spun că un bagaj învelit în folie de plastic are șanse mari de supraviețuire: toate trei geamantanele au suferit deformări serioase, juliri pe la colțuri și roți și dacă nu erau acoperite de folie probabil că fermoarele ar fi cedat de tot, iar alt beneficiu este că vameșilor li se face lene să taie folia pentru a controla bagajul lucru care bănuim noi că s-a întâmplat și la controlul imigranților unde ceilalți pasageri au scos țoalele una câte una la vânturat…

Lecția învățată a fost… vorbitul pe litere (spelling cum spun americanii). A trebuit să sun ca să verific situația bagajului după cum m-au sfătuit cei de la Air Canada. Eu nu-s vreo vorbitoare de engleză că nici n-am de unde fi, iar la telefon intervin și auzitul și înțelesul mai greu. Dacă nici operatoarea nu e vorbitoare nativă de engleză atunci ori ai șanse să te înțelegi perfect ori deloc. Din combinația eu-ea și din faptul că voia să-i dau o groază de date, cele mai multe din România (încât m-am simțit datoare să o întreb Are you sure you need … ? (sigur ai nevoie de ..?) și ea yes! yes!) am crezut că turbez dictând pe litere cuvinte lungi… Chestia e că în iureșul de ai i ei pi ar combinate cu cifre, m-am trezit cu operatoarea că spune ceva legat de India, Zulu, Oscar și m-am prins și eu ce vrea ea să facă, dar evident, pierdusem startul. Și am luat-o de la capăt cu toate datele de credeam că îmi dau duhul.

Ca să fac un rezumat, am zis pe litere datele personale și datele zborului de vreo două ori eu și de vreo două ori ea, iar rezultatul a fost că peste tot s-a mai greșit câte o literă, s-au consumat intens 30 de minute, iar la final, m-am trezit că-mi spune la foc arzând o adresă web și zbang! închide telefonul. Noroc că am prins din zbor cuvintele esențiale și astfel am putut să urmăresc online ce se întâmplă cu bagajul meu.

Luni când m-am întors din oraș l-am găsit la recepție și mare mi-a fost mirarea că era întreg cu toate că folia era destul de roasă, iar forma suferea pe alocuri. În camera de hotel mă aștepta însă un mesaj pe robotul telefonului fix prin care eram anunțată că trebuie să sun la un anumit număr de telefon și să dau un număr de confirmare. Am ascultat de vreo 3-4 ori mesajul până mi-am notat corect numerele și am sunat. Aici altă voce suavă mă invita la spelling și după doar 10 minute am scăpat cu bine. Mai interesant e că-mi spunea că o să vină bagajul seara, iar eu îi spuneam că a venit deja și nu voia deloc să renunțe la poezia ei. Într-un final, am vorbit un pic mai răstit și i-am zis că a venit (un fel de ho, femeie!) și a exclamat voioasă ”aa, da??!” și apoi o pleiadă de întrebări ”era întreg? ați găsit toate lucrurile?”. Am asigurat-o că totul e minunat 🙂

>> Duminică am fost în vizită la niște prieteni și am văzut cam ce înseamnă o mică parte din ”orașul subteran” (RESO). Destul de impresionant ca să zic așa sistemul de galerii spațioase și încălzite ce leagă stații de metrou, Gara Centrală, intrări la diferite instituții, clădiri, companii, expoziții, toate întinse nu doar pe orizontală ci și pe verticală fiind vorba de două-trei etaje plus mulțimea de magazinașe și restaurante, dar și mall-uri și astfel ne-am explicat de ce bântuiam singuri sâmbătă noaptea pe străzi prin frig: lumea bântuia prin subteran unde e cald și bine.

>> Luni am început ziua incredibil de matinal în sensul că la 6 eram trează și nu voiam să mă culc la loc (asta după ce în ultima vreme la București abia reușeam să mă trezesc la un 8-9). Nu știu cum o să se manifeste și când efectele schimbării fusului orar.

Am plecat în oraș cu treburi căci trebuie să ne înrolăm și să avem ce toată lumea are: SIN (Social Insurance Number), card de credit și evident cont la o bancă de aici, telefon etc. la toate astea defilând cu pașaportul și permisul de muncă, adresa pe care e musai să o ai pentru corespondența prin poștă, eventual carduri care să fie acceptate și dovezi de tot felul. E drept că aceste proceduri sunt destul de la laborioase, noroc că toate aceste instituții se găsesc la un loc în zona în care locuim noi momentan, denumită Downtown.

Impresia lăsată de oamenii cu care am interacționat este că sunt deschiși comunicării și că mulți dintre ei au la origini o țară de unde au emigrat. Foarte mulți îți dau sfaturi legate de alte aspecte decât cele pentru care interacționezi cu ei (de pildă cel de la compania de telefonie ne spunea despre cum poți face gratuit cursuri de franceză).

Spre binele meu franceza vorbită aici e mult mai plăcută decât cea din Franța pentru că lipsesc scălâmbăielile, gesticulatul excesiv și exclamațiile exagerate, iar accentul e unul așezat. Din când în când intervin și cuvinte englezești lucru care mă amuză teribil dar mă și înspăimântă: așa o să ajung și eu să vorbesc?!? Mă uimește faptul că mai și înțeleg ce se spune în franceză, iar în engleză am câteva momente când toate cuvintele mi se leagă. E drept că atunci când o dau în bară zâmbesc tâmp și încerc să o dreg cumva, lucru care îmi atrage complimente: you are so cute! :”>

>> Andrei a plecat apoi la serviciu, iar eu am hotărât să merg pe jos spre hotel. Era o zi frumoasă cu cer albastru și mult soare, dar și cu un vânt obraznic. Cu harta într-o mână și cu ochii pe sus ca să văd unde se termină blocurile am ajuns la concluzia că până și monștrii ăstia cu multe etaje au o anumită frumusețe.

Am văzut deasemenea prima femeie elegantă din oraș, o doamnă cochetă cu cizme, haină de blană, pălărie și-un parfum discret, dar mai ales, un zâmbet cald pe care l-am schimbat cu ea pe când admiram amândouă așteptând la semafor alăturarea dintre o biserică și un zgârâie-nori.

Apropo de semafor, pietonii cică ar avea prioritate (când nu există semafor la colț de stradă au întotdeauna prioritate), dar aici treceau de zor pe culoarea roșie. Eu am preferat să stau și să aștept verdele sau albul până când mă lămuresc exact cum stă treaba.

La capitolul observații:
– se cam aruncă gunoaie pe jos
– poliție încă n-am văzut
– mașina de pompieri are o sirenă dogită de zici că e alarmă de război
– încălțămintea se prăfuiește îngrozitor de repede de la praful lăsat de materialele antiderapante
– mersul pe stradă cu o cafea în mână (eventual de la Starbucks) e un fel de modă
– la zece oameni înfofoliți grozav de bine mai trece câte unul sau câte una în ținută lejeră și cu părul în vânt
– n-am văzut oameni care să plimbe câini, n-am văzut câini
– am văzut doar trei păsări: doi porumbei și o vrabie

După vreo 20 de minute de plimbare eram terminată, nu-mi mai simțeam obrajii nici dacă îi pișcam, iar fața îmi era amorțită ca la anestezie pentru extracții dentare. Am intrat într-un magazin că tot trebuia să iau câte ceva de mâncare și abia după câteva minute am început să mă simt.

La capitolul chestii de care sunt mândră: telefonul meu românesc dual-sim Allview n-a avut nici o problemă în a adopta și cartela canadiană, spre uimirea operatorului care nu mai auzise de marca asta și care, din experiența cu imigranții, era destul de sceptic în privința compatibilității. Asta dovedește încă o dată că obișnuim să cumpărăm produse de dragul mărcii și nu al produsului în sine, că plătim numele și nu neapărat calitatea. Telefonul meu arată ca un Samsung  S2 de pildă, face tot ce face un smartphone, costă de două ori mai puțin și până acum nu i-am găsit vreun cusur. Iar faptul că-i românesc și că e primit cadou de la Andrei îl face cel mai cel 🙂

Notă: întregul album foto: Montreal (mai mult ca sigur aici se vor adăuga zilnic fotografii :D)