Ce te uiți ca primăvara-n calendar

După un articol de tip jurnal cu imagini hibernale și impresii deja nostalgice din Austria de la schi, voi continua în același stil… alb. Alb de la florile de corcoduș sau de la florile de gheață ce încă îmi rânjesc de pe cel mai umbrit geam al casei?!?

E încă atât de iarnă la Montreal încât mă gândesc să vă las singuri.. pe facebook și google+. Cel puțin până dă și pe aici colțul păpădiei, pardon al florii tot galbene dar de podbal că aceea e prima. Că nu-i tortură mai pură ca aia pe care ți-o faci singur.

Când o fi și-aici păpădia-n floare e deja vară, primăvara fiind un soi de atlet aliniat la start cu două luni înainte. Înghețat și plictisit, ademenit de soarele cu dinți de castor sau de vreo mierlă, de vreo domn’șoară călită cu părul despletit și vedere la piciorul gol, cum aude pe-o ureche „pe locuri… fiți gata…” e deja zbughit, alergând spasmodic. Start anulat, se-ntoarce, abia s-a dezmorțit și nu mai găsește pe nimeni, nimeni. Liniște. Mai că-l ia cu leșin pe bietul anotimp, cu niște călduri de nesuportat. Își șterge umezeala de pe frunte și se târăște până sub o umbră de copac și cu frunze și cu flori ce de-atâta grabă a dat drumul la toți mugurii deodată.

Între timp, mi-amintesc de un cântec pe care o prietenă din copilărie îl cânta pe dealuri – ea, venită de la oraș fiind, devenea un fel de sursă de internet pentru mine, iar eu exploatam tot: lectură, muzică, mișcare, gesturi, jocuri, bașca accentul bănățean. Ei bine, și cântecul ăla pe care l-am învățat și eu cânta, fără să am habar de original, suna cam așa:

primăvară care-ai fost
nu veni, n-ai nici un rost
poți să pleci, suntem reci,
iarnă ni-i pe veci.

Mi se părea teribil de trist, odă iernii supreme, și-l cântam din tot sufletul meu naiv pe sub soarele verii – că atunci venea prietena mea în vacanță. Acum, în vremuri la un click-deșteptăciune, aflu eu că Adrian Păunescu a scris o poezie, Antiprimăvară pe numele ei. După ce-am citit și restul strofelor mi-am zis că trebuie să fie și ceva influențe montrealeze, că nu se poate altfel! Ia ascultați,

În noi e loc numai de iarnă
Vom îngheţa sub ultim ger
Orbecăind pe copci de gheaţă
Ca un stingher spre alt stingher.

Mă rog, să nu dramatizăm, dar când rânjește soarele la tine de-și răsucește lama în sufletul cu dor de ducă, te arunci în cele șapte straturi de tricotaje, spargi ușa și mergi, și mergi, și până s-ajungi la colțul străzii te-ntrebi încotro și de ce, dar ce, te face pe tine un fior? tragi bine fularul peste obrazul pe care-l piști să vezi dacă-i tot acolo, acolo îi, suferind de lifting facial prin congelare. Și mai mergi o vreme convins că mergi cu treabă până când îți amintești că de-aia își pornește vecinul tău canadian mașina din casă și se duce la ea relaxat după vreo cinci minute.

Mă rog, tu vrei să te călești și să te bucuri de dezmorțirea oaselor și mergi mai departe până când te pomenești în fața casei. Păi da, ce credeai? că nu-ți știu ele tălpile pe de rost drumul spre casă? Și bine fac, scoți cheia cu un ultim spasm și intri. Deja îți arde de rânjit în oglinda de pe hol, ai niște obraji mamă-mamă, dudui de sănătate, acum e bine de trimis poză la rudele mai în vârstă care-ți spun mereu c-ai cam slăbit și ești cam palid…

Acum eu scriu ca să vă faceți o impresie, nuuu, nu-i de-a plâns de milă, cu trei zile în urmă ninse numai cinșpe centimetri și îmi arse de joacă prin zăpadă ca junicii scoasă prima dată la iarbă. E drept că dacă ninge e cald și dacă nu bate vântul e și mai bine, iar de ninsori frumoase nu mă satur ușor, dimpotrivă, strâng și pentru anii când pe la noi pe-acasă n-a nins. Prin urmare mă entuziasmez mai tare când ninge și viscolește spiralat pe la streașină decât atunci când mă uit la soare și el la mine și căldură ioc, arde gazul de pomană. Și uite așa când o să rostesc de-acum ‘nainte iarnă, o s-o fac apăsat și cu năduful celui care simte un pic de greutate în ușurința vorbii.

Pentru atmosferă, un cântec pe care tot îl aud la radio, versurile din refren fiind cele care ne-au atras atenția taman pe un tempête de neige cum i se spune pe aici (aprox.):

Feels like the cold winds of Montreal /… ca vânturile reci din Montreal
The cold winds of Montreal / Vânturile reci din Montreal
This winter can take its toll / Iarna asta poate să-și ia plata
But it can’t take our lives / Dar nu ne poate lua acapara viețile.

Temperaturile nu-s nici ele duse la psiholog, sunt labile rău, azi sus, mâine jos, sus însemnând zero grade, jos o duzină cu minus și, capul răutăților e de departe vântul și singura operație aritmetică la care se pricepe: scăderea. Foarte rar a fost ger pur, fără vânt, să știi că te mușcă frigul, dar măcar nu aleargă după tine.

Asta fiind, în februarie mi-am tricotat bască, în martie mi-am tricotat căciulă de tras pe urechi și pe frunte, iar abia în aprilie am în plan să-mi fac cipilica cu găurele. Nu mă grăbesc, nici de cojoc de m-aș apuca nu mi s-ar părea că-i târziu sau fără rost. Și când zic cojoc mă gândesc la biata babă Dochia, dacă trăia în Canada sigur scăpa cu viață că aici iarna nu se face că pleacă ca să te prindă nepregătit, aici nu pleacă nici dac-o iei cu uș! uș!

Și după cum bine reiese din toată poliloghia de până acum, primăvara din Montreal e doar calendaristică. Ninge cam o dată pe săptămână, în rest ne scăldăm în soare sub un cer albastru impecabil, cu apusuri roș-portocalii și haz de necaz cât cuprinde. Bonus, de ziua mea a fost o vreme tare frumoasă și caldă… în România. S-a alergat pe la concursuri și pe coclauri, s-a mers pe munte, s-au invadat pădurile și parcurile, s-a pedalat prin țară în lung și-n lat încât am ajuns la concluzia că tare greu ar fi fost să aleg, nu știu ce m-aș fi făcut, mai bine că n-am avut așa belea pe cap. Și cum de-acum încolo weekend-urile or s-o țină tot așa ar fi benefic pentru sănătatea mansardei mele să evit o perioadă a mă gândi la colțul ierbii și-al mugurilor, la ciripitul păsărilor agitate cu împerecherea și cuibăritul, la floricelele mii și mii ce se-arată pe la drumul mare sau pe tăinuite poteci de munte, la umbletul prietenilor. În același timp mi-aș mai dori vreo două-trei ninsori strașnice sau hai măcar una de treizeci și niște zile cu minus cinci fără vânt ca să pot hoinării în voie cu orele. Cum ar fi??!

teren de fotbal? nu, un braț al fluviului St. Laurent, înghețat, nins, traversat, schiat

creativitate
romantismul ține de cald 🙂
eu și înc-o pozăriță profitând de puținele subiecte ce înfruntau gerul… pe jos
după viscol, forme, cruste și troiene
ascunsă de ger, de soare și de vânt