Revenind la cursul micului nostru concediu prin Quebec și cu toate că-i tare greu să mai scriu ceva după balene, mă încumet să povestesc despre două mari cascade pe care le-am văzut chiar în prima zi. Relieful nu prea înalt al provinciei, dar stâncos și format în mare parte din roci dure care nu se lasă ușor modelate de apă (precum calcarul) în combinație cu rețeaua bogată a apelor (lacuri peste lacuri care alimentează râurile care alimentează alte lacuri și tot așa până răzbește vreunul la ocean) dau naștere unei întregi galerii de cascade de toate felurile și mărimile, iar cele mai frumoase și ușor accesibile sunt captate imediat de industria turismului.
În plan de-acasă am pus doar Chute Montmorency (chute e cascadă și uite cum învățăm mereu cuvinte noi chiar și în franceză) aflată de-a dreptul în mijlocul unei localități și care se vărsa direct în fluviul Sf. Laurent (același St. Lawrence din postarea cu balenele, asta ca să vedeți și voi ce înseamnă bilingvismul într-o țară…).
După ce-am văzut cascada într-o oarecare grabă căci noi mergeam spre munte și nici aglomerația turistică de duminică nu ne convenea, Canionul St-Anne ne-a surâs dintr-un indicator al drumului și cu toate că am ratat intrarea, ceva ne-a făcut să întoarcem. Nu știm ce, dar a meritat, iar noi ne-am învățat lecția: să fim mult mai atenți la indicatoarele turistice.
Mic info pentru cei care sunt în zonă: ambele cascade sunt foarte aproape de orașul Quebec (30-40 min) și implicit nu foarte departe de Montreal (3 ore de condus). Sunt deservite de aceeași autoruta 138 Est spre Charlevoix:
- pentru Cascada Montmorency ieșirea 360 și adresa pentru gps: 4520 Avenue Royale Saint-Ferréol-les-Neiges sau Avenue Royale 5300 (așa se întâmplă când ai două surse). Sunt două parcări, una la baza cascadei și alta sus la nivelul punții ce o traversează; intrarea 11$ de mașină; site web à la sepaq (adică rețeaua parcurilor din Quebec), dar și Les Sept Chutes (eu înțeleg că e a șaptea cascadă dintr-un circuit mai amplu);
- pentru Canyon St-Anne intrarea se face direct din 138 Est, la vreo cinci minute după localitatea Sainte-Anne-de-Beaupre, atenție la indicator; intrarea 12$ de persoană; site web Canyon Ste-Anne.
După cum se vede nu-s prea multe gratis în Canada și nici ieftine, dar nici nu înseamnă că dacă plătești pentru ceva sigur își va merita banii. Cert e că oricât ai fi de informat și de băftos din fire, Canada va știi cum să scoată banii de la tine 🙂
Cascada Montmorency
Noi am nimerit mai greu parcarea, gps-ul ne-a trecut fluierând pe lângă ea – deh, e ușor amuzant când te gândești că auzi vuietul apei, îți imaginezi că-s alte sute de oameni acolo și te întrebi: ăștia unde naibii și-au lăsat mașina??! Până la urmă am găsit-o și noi și pe căldura din plin miez de zi ne-am încolonat la parcurs alei suspendate de lemn și foișoare spre cascadă.
Cu o cădere de 83 metri cred și eu că vine lumea ca la urs să o vadă. Și era și de mers nu glumă, fiind amenajat un circuit imens care ocolește cascada, cu sute de trepte ce coboară la baza ei, traversează apa până la baza gondolei (da, au și de-asta) și apoi revine la punctul central deservit de clasica cabană-restaurant cu care e dotat cam orice parc național de pe-aici.
Canionul Sainte-Anne
E genul de loc care își depășește în frumusețe pliantul, panoul, publicitatea și reușește să te surprindă. Aici fotografiile o să vorbească de la sine, dar nici cifrele nu sunt mai prejos: 74 de metri are căderea de apă – e drept că nu perfect vertical, trei punți suspendate care traversează canionul dintre care una la 60m în aer (tare greu de prins în aceeași poză!!) și un circuit care te poartă generos în jurul cascadei, să nu cumva să ratezi vreun unghi.
Am remarcat și panourile informative foarte fain făcute, nu doar ca să fie ceva acolo, cu explicații variate de geologie și biologie, dar și fizică și parcă întreaga plimbare căpăta un aer de documentar live. Punctele de observare erau sub forma unor terase suspendate – ca să nu te înghesui cu tot poporul pe singurul loc de unde se vede cel mai bine și uite așa am ajuns la concluzia că ăsta e un loc ce-și merită din plin banii de intrare cu toate că dacă e s-o spunem pe-a dreaptă, mama natură dă drumul la robinet acolo 🙂
După cele două vizite am mers șnur spre munte. Sunt multe alte cascade prin zonă, însă după ce vezi două atât de mari te gândești că doar Niagara te mai poate impresiona. Cine știe, omul e o ființă întortocheată a cărei stare de spirit dictează de multe ori înaintea raționalului, iar ochii ajung să fie simpli mesageri când la interior senzațiile sunt reduse la minim. E drept că puțină imaginație poate face o cascadă dintr-o ploaie de vară și-o streașină lată sau că un pârâiaș de munte un pic mai năvalnic poate face o întreagă pădure să vuiască…
Hmmmm!!! Nu are rost să scriu niște exclamații.
Sunt doar niste locuri frumoase Dunia. Si eu am zis wow! atunci, iar acum am scris cateva randuri, ”potolite” ca intensitate. La cat e Canada de mare si de salbatica, am mereu senzatia ca n-am facut doi pasi de la poarta 🙂
hai ca astea sunt chiar faine, nu mai ai ce carcoti :))) imi plac pozele, mai ales cea cu podul suspendat, cu 2 omuleti pe el
Pai eu am doua stari: de emotie sau de carcoteala. Si cum emotia s-a dus toate cu balenele a ramas carcoteala ;))
E frumos, n-am ce zice, e drept ca si Canada e mare si tot ce e-n ea e mare.
Mie imi place poza cu ochelarii!
Dar si cele cu cascada, e wow!!!
multumesc! cand locurile sunt faine chiar si pozele modeste ies bine 🙂