Visul mi-a păstrat bocancii

Piatra-Craiului-Nordica-6831.jpg

Priveam stadionul. Îți spuneam cum e să alergi pe un stadion, am aflat și eu de curând, ca și cum ți-ai lua elanul pentru un zbor ce nu te desprinde de pământ, dar în fiecare clipă te lasă să crezi asta. Tu, mi-ai spus, ca și altădată, dar mai reținut în tonalitatea vocii, că îmi admiri picioarele cu care alerg atât de bine. Bine, n-ai zis că le admiri, mai mult de-atât, dar mă temperez până și în ce aud…

O vreme am mers împreună printr-o pădure, era și munte și câmpie și oraș generic cu străzi pavate, eram într-un vis doar, putea fi orice și oriunde. Nu-mi amintesc prea multe, visul se tot ramifica și, din fericire, gândeam, ne regăseam cumva în trunchiul visului. Mergeam alături, povesteam, nu vei știi niciodată ce pentru că am și uitat, timpul e măsurat pentru noi, dintotdeauna a fost, visul ăsta lung e deja o excepție.

Ne-am oprit într-o poieniță cu iarbă scurtă și fragedă de luncă, se făcea că ne era tare somn. Apăruse un pat din crengi, ca pentru o căpiță de fân, mai încolo niște corturi mari din pânză groasă și decolorată – o pustie tabără de război. M-am uitat la noi, rigizi și aproape bătrâni, cu ochi vii printre riduri, cu păr albit prins în cozi aproape identice, a ta mai scurtă, cu mâinile ținute departe de orice intenție, în buzunare tu, încolăcite în jurul pieptului eu.

„Nu-ți fie frică de mine” mi-ai spus în timp ce în stomacul meu un vultur se zbătea să iasă cu toată puterea lui de sălbatică pasăre captivă. Am fost dezamăgită de creierul meu, de plăsmuirea lui modestă, tu nu mi-ai spune niciodată să nu-mi fie frică de tine. Mi-era frică de mine.

Ți-ai pus haina pe post de pernă, te-ai descălțat calm. Te-ai întins pe patul de crengi, întors spre centrul lui, spre mine, eu doar m-am așezat pe margine, ca un om ostenit. Brusc, eram într-o cămașă de noapte, cum se dormea pe vremuri, țesută și cu câteva râuri cusute la manșetă și la gât.
Visul mi-a păstrat bocancii.
M-am întins cu fața în sus. Te simțeam, îți auzeam privirea călcându-mi pe gene, pe sprânceana stângă, pe pielea arsă a obrazului, coborând până în desimea părului răsfirat de vis, urcând pe tâmplă și fixându-se pe irisul meu încremenit în gol, spre cer.

„O să dormim spate în spate” m-a făcut visul să rostesc și m-am întors spre marginea mea de pat, la limita căderii, cu genunchii ghemuiți sub cămașă. Patul de crengi lua tot mai mult forma trupului, nu mai știam nimic de tine, nici dacă mai ești, nici dacă voiam să mai fii, visul se terminase, doar o parte neadormită din mine îl mai continua anemic.

2 Comentarii

  • Uneori mi se întâmplă să-mi doresc să rămân acolo, în vis. Să rodez bucla aceea până se toceşte. E greu să revii… Atât de greu să revii…

    • Visul e în noi, visul e prin definiție cinic. Chiar și cel frumos.
      Mintea decide: poftim în vis! poftim afară!
      Visăm cu porția… iei cât apuci, mesteci pe urmă când te trezești. Și întotdeauna te trezești, asta-i singura certitudine a visului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *