[pagini de jurnal] în care vorbesc singură

Rodnei-creasta-16.jpg

Știi când își face omul soarta grea? când pune un titlu ca ăsta, venit din subconștient, titlu care le spune pe toate. După, urmează doar pălăvrăgeală. Asta e, unii ies la țigară pe balcon, alții pălăvrăgesc pe blog.

Spre deosebire de vorbit, scrisul chiar îmi place. Vorbitul vine din tot felul de necesități, întâia fiind, desigur, nevoia de a fi ascultat, apoi de a comunica, informa etc. Scrisul e introspecție. (Genul acesta de scris.) Prin vorbit se creează punți între oameni, prin scris, citit punțile se rafinează. 

În unele lucruri pe care le scriu știu că vorbesc singură. Un taifas cu buzele închise între gânduri și informația vizuală cu pixeli negri pe pixeli albi ce rezultă din folosirea tastaturii. Scrisul e terapeutic, se spune, dar aș corecta în: orice eliberare sinceră e terapeutică.

Sunt un om care vorbește obișnuit de mult spre mult (păi da, că am cunoscut destui pe lângă care par taciturnă). Nu sunt un om cumpătat la vorbă, prea multe impulsuri mă fac să gândesc după. Reformulările nu sunt mai niciodată ținute minte, cum ți-a zburat porumbelul însă, poate fi memorabil.

Dacă oamenii n-ar mai articula cuvinte ci ar lătra, împuținându-se extrem de mult plaja exprimărilor, atunci ar înțelege ceea ce ne diferențiază de animale la acest nivel, al comunicării.

Îmi trec prin minte tot felul de experimente, dar apoi îmi spun sincer că mai bine le păstrez pentru un pahar cu vin. Vinul ne face să-l ascultăm mai bine pe cel de lângă noi. Sau măcar să ne străduim.

» Și-am scris mai demult, pe superficialul facebook, într-un status:

Am decis să nu mai las lucrurile care mă supără să mă supere. M-a ținut două minute.

Dacă m-aș reprezenta printr-un desen,
atunci acesta ar fi un copac cu o ramură veșnic înflorită,
o alta veșnic verde, dar cam prăfuită,
iar restul copacului într-un continuu și neliniștit an fără anotimpuri:
zbateri, frunze zburând, fructe ce abia se mai țin,
boboci ce se deschid la un strop de căldură în plus,
ramuri ce se lovesc și se ocrotesc în același timp.
Un copac pe care îl vezi altfel în funcție de unghiul din care privești.
Și dacă de sus e posibil de privit, de jos, de sub rădăcini, nimeni.
Nici măcar eu…

Și mă duc să-mi mai cer două minute de detașare.

8 Comentarii

  • …în care vorbești singură, dar pe care-l citesc mulți! (Probabil vei spune că statisticile arată altceva, dar încă unul e deja mai mult decât unul, așa că sunt mai mulți.)

    • Mulțumesc pentru muzică :)
      Și nu pot spune nimic despre statistici, nu mai am așa ceva pe blog (vezi două postări mai în urmă), prin urmare un cititor sau o mie înseamnă același lucru :)

      • Ah, da! Îmi amintesc; ai renunțat la statistici ca să nu apelezi la prăjiturele (cookies)!

        Cât despre muzică, nu m-am putut hotărâ la o singură piesă… :-)

  • Ah de-aș putea…..să scriu. Mi-e dor de scris, n-am facut-o de mult timp, cu forța nu pot. Imi aștept muza de pe coclauri :)))))

    Cred că si vorbitul cu tine insuți devine terapie la un moment dat, mi-e ciudă ca nu s-a inventat niciun sistem de scris automat al gandurilor. La mine-n cap vorbesc multe voci deodată, pe multe tonalitați si vibrații. Ca sa nu le mai aud imi pun căștile și las muzica fara versuri sa curga….daca am chef imi scriu versurile daca nu…..las linistea sa se audă :)

    • Ren, și eu am perioade când mi-aș dori să pot scrie și nu o fac pentru că mă domină un subiect pe care din varii motive nu-l pot aborda. Și stau așa cu piedica pusă până mă deblochează trecerea timpului…
      E ceva obișnuit ca femeile să vorbească singure când sunt singure, prin casă de pildă. Dar acela e un vorbit de conjunctură și ajută doar să nu-ți pierzi mințile poate 😀
      Apoi, fiecare cu metodele sale de introspecție, de dialog cu sinele, totul e să nu ne mințim…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *