întâmplarea de a fi cine ești

un drum pustiu in toamna tarzie

mă gândesc deseori la cum e alcătuită lumea asta, cum nu există noroc și ghinion, dar există hazard, întâmplare, loterie. dacă ar fi să definesc dumnezeul atunci tocmai prin asta l-aș defini, prin existența întâmplării. fără ea totul ar fi uniform, banal, doar reproducere și luptă pentru supraviețuire, doar evoluție unidimensională a speciei.

dar există întâmplarea. acea clipă când repeți rețeta a nu știu câta oară, când pui aparent aceleași ingrediente și când din cele șapte pâini scoase din cuptorul creației, una e diferită. c-așa a vrut ea, n-a fost în plan, un master-plan a născocit-o tocmai pentru a aminti cel mai uitat dintre adevăruri: unicitatea.

pacostea mare e când oamenii consideră că au înțeles, că știu, subestimând clișeul, da, da, îngână ei, fiecare om e diferit, fiecare e unic și la prima întâlnirea cu diferitul, dar chiar și la a treia sau a zecea se vede că n-au înțeles nimic din faptul că eu-l lor nu-l explică pe al altuia.

când înțelegi asta apare toleranța, empatia, apar luptele interioare dintre prejudecăți și autoeducare, încolțește o nouă sămânță a cunoașterii de sine și de lume. întâmplarea face ca uneori să ne naștem noi în postura celor vădit diferiți și să ne străduim din răsputeri pentru o anume încolonare în acel interval totul e în regulă. că așa e rostul lumii încâlcit, evoluează tocmai datorită unicității pe care cel puțin în primă fază o respinge – e ca înaintarea melcului în fântână dintr-o problemă de matematică primară, trei metri înainte cu alunecarea unuia înapoi.

mă gândesc la întâmplare și nu la alegere pentru că aceea vine ca un fel de nivel superior, peste. un alt clișeu este că alegerile ne definesc. ele ne definesc chiar și atunci când nu ne cunoaștem, când nu știm cine suntem și ne culegem imaginea din raportul cu cei din jur. dacă ei te blamează ceva nu e bine cu tine, dacă ei te acceptă ești în grafic, dacă știi cine ești și ești ăla diferitul, atunci ții pentru tine, dar alegi ca pentru ei. rareori știi cine ești și mergi înainte pe drumul aparent pustiu, dar din lateralele căruia mai zboară spre tine câte-o roșie…

întâmplarea face ca fără o autoeducație umanistă și cu o educație de încadrare în limite de interval strict, să descopăr că ceva din ingredientele alea primare au trădat și rețeta mea. nu știu de ce și cum, dar mă bucur. nu ies din interval, nu o să contribui direct la evoluție, dar o pot admira de fiecare dată când mă înalț pe vârfuri și privesc dincolo de parantezele închise spre alte intervale sau spre mulțimea nemărginită și fascinantă a punctelor izolate.

e clișeul acela din viață când te cutremuri de întâmplarea a ceea ce ești, oricât de mic și de puțin diferit, când înăuntrul tău știi că ceva a fost acolo înaintea oricărei alegeri, că e ceva-ul tău nativ pe care nu l-ai construit, la care n-ai aspirat și asupra căruia ai dreptul absolut la iubire sau la risipă.

4 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *