Fir de vânt

iarna pe dealuri

Un fir de vânt mângâia linia blândă a culmii şi banca rămasă pustie îmi trezea melancolii cărora nu le puteam găsi un nume din pricina prea-liniştii şi prea-plinului din sufletul meu.

Pentru o clipă am înţeles tristeţea tocmai prin lipsa tristeţii.

Un fir de vânt mângâia un colţ tăcut de pace şi-am putut simţi asta fără să filtrez vreo dramă personală. Şi-atunci am început a mă gândi la alţii.

De curând am primit o lecţie foarte interesantă de la viaţă din seria “puteam fi eu”, dar n-am fost. Acum îmi fac temele după lecţia primită chiar dacă nu va exista un profesor anume care să le verifice… Nu aşa ar trebui să fac(em) mereu??!

5 Comentarii

  • Ador sa citesc ceva scris din tot sufletul! Este minunat si induiosator acest articol, aceste randuri care te fac sa ghicesti firea omului. Multumesc, Claudia!

  • @Bia: firea omului se zbate in zilele noastre intre veridicitate si clisee…

    @Mik: pe vremuri as fi simtit altfel, stiu asta, dar atata timp cat nu incetez sa simt, imi sunt recunoscatoare…

  • De curand am citit cum si-au explicat oamenii vantul. Cica in vremuri apuse, un paianen mare s-a pus sa-si teasa panja de paianjen peste soare, iar Dumnezeu vazand asemenea grozavie, a trimis vantul sa-i spulbere munca si sa faca din nou lumina pe lume.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *