fantezie

– Ha! N-ai sa ma prinzi! Eu sunt mai vioaie!
– Ba eu!
– Ba nu! N-ai cum!
– Hm…
– Hai mai bine sa alergam!
– Hai!

Talpi goale prin nisip. Nisipul arde.

– Hai sa spargem pietre acum! Sa gasim in ele aur. Sau mai bine sa vedem nepatrunsul nealterat, neprafuit. Sa luceasca in soare sedimente marunte. Gri, albastre, aurii.
– Nu, nu pietre! Mai bine sa ne aruncam in rau!

Talpi goale in rau. Apa e calda, dar ne adancim in namol. Cand simt atingeri nu sunt alge, sunt raci.

– Hai sa ne rostogolim in iarba! De aici de sus pana acolo jos. Sa stii ca o sa ametim, da?
– Hai, dar tu prima!
– Bineee. Eu!

Ametesc, imi lovesc cand un umar cand celalalt de pamant. Vad cand cerul, cand iarba, cand inchid ochii sa simt doar ameteala. Sau doar intepaturile. Prind viteza.

– Hai nu vii si tu acum?
– Nu mai, nu mai vin…
– Stiam eu, dar tot ma mai dau o data! sic!

– Se face seara tu! Ce-am mai putea face?
– Sa ne urcam in copac?
– Da, da! In copacul ala in care ne-am mai suit.
– Hei tu! Ne faci o poza aici sus?
– Hai fa-ne!

Talpi goale pe coaja aspra. Creanga de care ma prind e uscata si plina de licheni. Ce-mi mai plac lichenii! Si muschii! Stiu cateva locuri unde cresc muschi mari, pufosi, cu fire lungi, mai lungi decat cele despre care am invatat la botanica.

– Mai urci?
– Daa, mai urc!
– E cam intuneric, hai jos!
– Nu, nu! Inca un pic… mai faci o poza?
– …
– Stiam eu, stiam eu…

Talpi goale curbate strans pe creanga… Lumina mai e doar in cer. Cu o mana ma tin intr-un echilibru precar, temporar si cad. E atat de mult de sus pana jos. Doamne cate vad cazand! Nici nu incerc sa ma prind. Nici nu incerc sa ma sprijin.

– Esti bine?
– Sunt… sunt…
– Te-ai lovit, te doare? Ai sange pe picior!
– Da? Am?
– Da, of da! Asa faci mereu tu…
– N-am nimic. O sa ma ridic. Lasa-ma, pot si singura!
– Te doare?
– Ce sa ma mai doara? Sufletul e intreg.

E noapte. Talpile goale urmeaza in taina potecile ca niste dare albe. Lumina doar in cer. Albastra. Simt o piscatura pe brat. Pleosc! Pleosc!
– Sa va ia draku de tantari! Si pe mine cu sangele meu dulce cu tot!
– Hai maa o data, hai!

– Hai ca viu, unde ne tot grabim atata??!

4 Comentarii

  • Superb. Nu stiu din ce suflet vin aceste randuri. Insa ai scris fix ceea ce gandesc. Ai scris ceea ce am in gand de o viata. Ai scris ceea ce eu nu reusesc sa scriu. Poate parea stupid insa mi-au cazut cateva lacrimi. Nu pentri ca textul tau ar fi de un dramatism ieftin. Dimpotriva. Textul tau mi-a ajuns in suflet pentru ca intr-o zi si eu cadeam dintr-un copac fara sa ma prind de nimic. Din fericire m-a prins un inger :)

  • Ar fi comod sa dau un like…ca asa ne-am obisnuit noi comozi. Dar nu, eu vreau sa scriu. Ceva, o prostie, o copilarie. Imi place aerul “aerisit” al acestei postari- o postare despre zambet, o postare mai colorata fata de cenusiul predominant de pana acum.

  • @mike: postarea asta o elogiaza pe Claudia cea mica, jucausa, copilaroasa si pe ale caror urme Claudia cea mare mai poate calca doar prin minunea vreunei fantezii…

  • Ba, eu cred ca uneori Claudia cea mare capata accente de Claudia cea mica. Mai rar ce e drept, desi ti se asorteaza si acum la fel de bine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *