Dimineti

Am visat un lac. Superb. Sub o padure cuprinsa de toamna. Si toate culorile se oglindeau, se rasfangeau, se inmulteau parca. Ma invadau. Toate… Eu purtam ceva albastru, de voal, stil indian… ceva care ma lasa sa alerg pe poteca ingusta doar cat doua talpi alaturate. Alergam, ma opream, alergam. Priveam lacul si mi se parea ca nici raiul nu arata asa. Ireal de adevarat. Doar vantul ma mana mai departe. Il simteam in par cum separa fiecare suvita, cum le poarta unele peste altele si cum trecerea asta a lui ma imbratisa infiorandu-ma. Poteca insotea lacul. Din loc in loc fire lungi de trestie intindeau umbrele lor firave peste unde dezvaluind insa adancuri tainice de alge vibrand. Era toamna. Dar atat de calda toamna visului meu, atat de calda…

Apoi, undeva in capatul unor trepte de piatra, in plina salbaticie si intr-o liniste incredibila, o casa. Alba. Cu usi vopsite intr-un albastru sters. Evident ca am urcat treptele si ca am fortat toate usile pana am gasit una care sa se deschida. De aici inainte visul a devenit comun, firesc, pustiu.

In timp ce ma aflam inauntru prinsa in dialoguri absurde ma tot gandeam cum sa fac sa ies afara. Sa ma intoc la splendoarea de lac, la nebunia de culori a padurii, in lumina calda si putin palida. Atata timp irosit pentru un vis. Stiam ca e vis, dar voiam sa-l prelungesc. Cat de mult, macar cat sa cobor treptele si sa-mi scufund mainile in lac. Sa simt apa curata si rece. Sa-mi spal chipul, ochii, gatul. Sa simt cum soarele ma incalzeste mai apoi.

Nu, nu am mai iesit. M-am trezit. O suvita de par imi statea lipita pe gat intr-un mod ciudat. Am desprins-o cu greu. Mana stanga amortita. O usoara ameteala la ridicare. Privesc ceasul. Trebuia sa fiu deja pe un scaun la birou.

M-as grabi, dar Tarziul e tarziu si-atat.

1 Comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *