De vorbă cu demonii interiori

[încă nu scriu despre schi, dar sunt sub influenţa experienţei de la schi]

Am scris postarea asta în minte în aproape fiecare zi de schi în Austria şi au fost numai şase. De ce? De ce atâta introspecţie?! Pentru că eu chiar stau de vorbă cu demonii interiori şi după cum spune şi fraza din subtitlul blogului,

Îmi cunosc atât de bine slăbiciunile încât le știe toată lumea.

nu ţin demonii doar pentru mine, iar scopul ascuns al destăinuirilor e de fapt o invitaţie la destăinurile voastre (către voi sau măcar înspre prieteni!) şi la o asigurare:

nu devenim mai vulnerabili mărturisind, ci mai puternici.

De ce demoni? Pentru că mi se spune des asta, că am demoni, că am pitici etc. iar eu nu consider că ar fi un neadevăr, dimpotrivă, un fapt, o stare şi o luptă continuă pe care o duc în ritmul propriu. Nu e o chestie rea să ai demoni interiori, rău e să îi ai şi nu îi recunoşti, să fii ipocrit, să pozezi în “toate bune şi frumoase” şi să funcţionezi în ritmul altora şi nu în al tău.

Câteva exemple de ce înţeleg eu când mă refer la demoni interiori: complexe de inferioritate, sensibilitate la opiniile altora, compararea cu ceilalţi, frustrări, agresivitate, angoasa lipsei de sens a propriei existenţe etc.

Demonii sunt făcuţi pentru a fi înfruntaţi, secretul fiind doar în alegerea luptei şi privitului în ochi: nu când vor demonii, ci numai atunci când vrei tu. Demonii interiori au ca arme ambiţiile, vanitatea, orgoliul, graba. Tu, ca om sincer cu tine însuţi, ca om transparent, ai puţine şi greu de purtat arme: acceptul de sine, răbdarea.

De multe ori confundăm aceşti demoni interiori cu frica sau slăbiciunea, dar în realitate, ei sunt combinaţii mult mai complexe de stări afective şi poate şi de aceea când avem impresia că l-am rezolvat pe unul, o luăm de la capăt cu un altul asemănător. Evident, îi putem ignora şi miza pe faptul că indiferenţa sau curajul ne vor trece într-o etapă următoare, de siguranţă, în care tot ce înseamnă trecut e depăşit, clasat. În realitate, noi oamenii trăim prezentul şi aşteptăm viitorul doar prin prizma a ceea ce trecutul ne-a făcut să fim.

În lupta cu demonii interiori factorul social este cel mai important pentru că ne raportăm la noi înşine băgându-i în ecuaţie şi pe ceilalţi. Uneori suntem mai mult sau în totalitate fiinţe sociale în detrimentul fiinţei proprii. Coexistenţa celor două fiinţe într-una singură e costisitoare, consumă trăiri şi problematici interioare pentru care nu toţi avem predilecţia, predispoziţia sau resursele necesare, dar un lucru e cert: toţi avem demoni şi chiar dacă ne par aţipiţi, ei nu dorm.

M-am gândit mult şi la ceea ce poţi face şi

secretul (înfruntă-i nu când vor ei, ci când vrei tu),

abordările (aşteptări mici, bucurii mari; ambiţiile tale, nu ale altora; găsirea unui ritm propriu; “învaţă să spui NU”, asumarea lui NU etc.)

sunt de fapt abia începutul luptei. Continuarea ei înseamnă de fapt a trăi cu adevărat pentru tine şi ăsta mi se pare un lucru al naibii de greu de făcut şi pe care foarte puţini îl reuşesc (a nu se confunda trăitul pentru sine cu egoismul).

14 Comentarii

  • Foarte frumos si sincer articolul, bravo! :)

    Referitor la ultima afirmatie: in cele mai multe cazuri, “a trai pentru tine” (din perceptia ta), nu este vazut ca egoism de cei din jur? Cred ca tocmai din cauza asta multi aleg sa dea mai multa importanta celorlalti decat lor insisi, de frica sa nu fie vazuti drept egoisti..

  • @Tibi: multumesc, cat despre egoism eu am o replica prin care invit pe fiecare sa fie sincer cu el insusi: pana si iubirea e o forma de egoism…

    Si daca am fi drepti cu noi insine, daca am reusi sa traim in primul rand pentru noi, atunci am darui celorlalti un om veridic, un fel de “ce-i in gusa si-n capusa” de la vorba la fapta si port :)

  • Foarte frumos!
    Tibi, eu am inteles “a trai pentru mine”-ul Claudiei ca pe un “a nu trai pentru ceilalti”, mai degraba. Aceasta nuanta inlatura egoismul. Si intareste coloana vertebrala. :)

  • Foarte adevarat, fiecare “detine” proprii demoni, insa eu prefer sa ii numesc Pitici 😛 macar sa ii alint putin, ca doar sunt ai mei..

  • Eu fac o diferenta intre Demonii de care vorbeste Claudia, care tin de fricile interioare fiecaruia, si Pitici, pe care ii vad ca fiind mici nebunii, fixuri, superstitii pe care le avem toti, si care sunt mult mai simpatici si mai putini “daunatori” pentru noi. :) Fiecare om are Piticii lui, unii mai multi, altii mai putini… 😀 dupa cum fiecare are Demonii lui, unii mai mult sau mai putini vizibili :)

  • @Cora: A nu trai pentru ceilalti – iata ceva tare greu de facut…

    @GoKid: alintati sau nu, recunoasterea lor e primul pas 😀

    @Mik: imi place “clasificarea” ta, in felul asta Piticii par simpatici si poate chiar ne fac simpatici, iar Demonii seriosi si ne fac sa parem “oameni cu probleme”. Insa eu ii suspectez de probleme pe toti aceia care afirma ca ei n-au “probleme” 😀

  • Evident, toti, fara exceptie avem atat demoni cat si pitici :) de unii dintre ei poate nu suntem constienti, insa la un moment dat tot va trebui sa ii infruntam :)

  • Unul din “demonii” mei era – uneori isi mai face prezenta – coboratul pe pante abrupte, in special pline cu grohotis :)). Am incercat si chiar reusit (dar nu suta la suta) sa il infrunt/inving mergand la o sala de escalada. 😀 Un fel de cui pe cui se scoate. Am invatat sa descatar ori de cate ori nu ma simt in siguranta. Si pana acum a functionat (bine, mai putin pe pantele cu grohotis 😀 care au ramas in continuare “marea mea feblete”).

  • Poate e bine asa: piticii mei :) interiori NU au legatura cu altii, nu am tinte relative, ci absolute. Adica am teluri, ambitii, visuri pe termen lung indiferent de ce e in jur.
    Un exemplu din sport: nu ma intereseaza sa alerg mai repede decat X. Intotdeauna va exista Y care va fi mai rapid decat mine. Acum 15 ani voiam sa alerg 800 de metri in 2 minute (am fost pe aproape o singura data :)).
    Indiferent de unde sunt (serviciu, loc) am agenda mea si lista de to do-uri.
    Unele imi ies, altele nu; sunt multumit numai daca pe fiecare perioada de timp am reusit sa fac ceva.
    Comparatia cu ceilalti exista, dar este mereu numai pe planul doi. Si uneori pot sa-i folosesc pe cei din jur drept modele, nu competitori.

    Incerc sa fac ce trebuie in relatia cu ceilalti, dar nimic nu ma poate abate din ce vreau sa fac decat lipsa de mobilizare. Am complexe legat numai de ceea ce nu am facut si puteam sa fac.

    In concluzie – in orice zi si ora cel cu care trebuie sa ma confrunt e cel din oglinda si cel care eram ieri – ar trebui sa fiu mai bun decat el.

  • @Valentin: tu spui niste lucruri foarte frumoase aici. Si sanatoase pentru minte si trup daca te poti tine de ele. Si eu imi propun lucruri de genul asta, dar nu pot “functiona” in spiritul lor…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *